Încă din secolul al XV-lea românii din unele zone din sudul Transilvaniei (Mărginimea Sibiului, Bran, Şcheii Braşovului, Săcele) au practicat păstoritul transhumant, caracterizat prin creşterea unui număr mare de oi, boi şi cai pe care le ţineau vara pe păşunile montane din Carpaţi şi iarna coborau cu ele în Bărăgan şi Dobrogea, în luncile şi bălţile Dunării.

Astăzi, de la ora 12.00, are loc vernisajul expoziției „Urmele mocanilor săceleni în Dobrogea”, ce va avea loc la sediul Muzeului de Etnografie Brasov, Bld. Eroilor nr. 21A.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în urma dezvoltării agriculturii în Regatul României, suprafeţele arabile se extind şi se fărâmiţează iar terenurile de păşuni şi fâneţe se diminuează, făcând tot mai dificilă deplasarea marilor turme de animale. În aceste condiţii, tot mai mulţi oieri, cunoscuţi sub numele de „mocani”, abandonează transhumanţa şi se stabilesc în sate, târguri şi oraşe din Muntenia şi Dobrogea, ocupându-se de agricultură şi comerţ.

Primii mocani s-au stabilit în Dobrogea încă pe vremea când această provincie făcea parte din Imperiul Otoman. Oierii săceleni erau constituiţi la începutul secolului al XIX-lea într-o asociaţie numită „Compania oierilor săceleni”, care a avut reprezentanţi de seamă precum Oprea Ţârcă, Gheorghe Belu sau Petcu Albuleţ.

La îndemnul lui Nicolae Ţârcă, locţiitorului viceconsulului Austriei la Hârşova, în anul 1857 se stabilesc aici mai mulţi săceleni cu familiile lor: preotul Ioan Verzea, Zaharia Blebea, Constantin Oancea, Nicolae Popa, Cosma Bercaru, Oprea Ţifrea. În anii următori alţi mocani săceleni se aşează în jurul Hârşovei în satele Cemşiler, Gârliciu şi Groapa Ciobanului. Alţi săceleni au întemeiat în Dobrogea sate noi, ca Aliman (de către mocanul Ion Aliman), Cochirleni, Casimcea (de familiile Trandaburu, Vineş şi Moroianu), Ogoarele, Hărculeşti şi altele. @