Recentul Festival Naţional de Teatru Independent, despre care am scris cu neplăcere, poate pentru că mi-a scăpat tocmai ce a fost cu adevărat independent şi experimental, mi-a adus aminte de un fragment dintr-o carte fermecătoare a fotografului Brassaï, Convorbiri cu Picasso – carte care, în ciuda titlului, conţine şi multe amintiri şi schiţe de portret ale personajelor care gravitau, în cercuri mai apropiate sau mai îndepărtate, în jurul lui Picasso, descrieri pline de culoare ale vieţii artistice; şi nu numai din epocă. O tradusesem pentru Editura EST, dar editorul, care între timp a şi dispărut din ţară, lăsînd multe alte proiecte în suspensie şi colaboratori neplătiţi, n-a mai publicat-o. Fragmentul pe care îl redau mai jos povesteşte seara de mijloc de iunie 1944 în care, în casa soţilor Michel şi Louise Leiris, a avut loc premiera unei piese (suprarealiste, fireşte!) scrise de Picasso (1.) Teatru de apartament, cum ar veni. Şi, cu siguranţă, independent. Teatru de amatori, de altfel, singurii „oameni de teatru“ dintre cei implicaţi fiind Albert Camus şi Jean-Paul Sartre. Nu se poate să nu te cuprindă o uşoară nostalgie văzînd numele celor care „au dat viaţă proiectului“, cum s-ar spune azi – sigur că nu toţi erau, pe-atunci, personajele de manual de acum, totuşi…
Sîntem în Paris, la cîteva zile după debarcarea aliaţilor în Normandia, cînd nimeni nu ştia cît va mai dura ocupaţia. În noul lor apartament, la doi paşi de atelierul lui Picasso, la etajul al patrulea al unui imobil de pe cheiul Grands-Augustins ale cărui ferestre dau, aproape toate, spre Sena, a avut loc zilele trecute „premiera“ piesei lui Picasso Dorinţa apucată de coadă. Picasso scrisese acest divertisment la Royan în patru zile – între 14 şi 17 august –, pe un caiet de şcoală. Şi-a lăsat mintea să hoinărească aşa cum cerea „scriitura automată“, transa verbală dînd frîu liber vis
