Joi, 21 noiembrie 2013, s-a deschis, la galeriile bucureştene Căminul Artei, Simeza şi Orizont, Salonul Naţional de Pictură, eveniment susţinut de Uniunea Artiştilor Plastici din România. Este vorba despre prima ediţie a unei dorite noi serii a Salonului, materializată într-un moment în care, în România, marile reuniuni de artefacte şi artişti au reintrat în vogă, fie că este vorba despre anuale, bienale, trienale ori deja amintitele saloane. Marea problemă a organizatorilor unor astfel de largi expoziţii este diversitatea stilistică şi tematică. Ideea unităţii prin diversitate îşi are şi ea nişte limite cantitativ-numerice, indiferent care ar fi acestea. În cazul nostru, criteriile de admitere au fost valorice, adică au fost primite cele mai bune dintre lucrările propuse, în limita spaţiilor avute la dispoziţie, de această dată generoase ca număr de metri liniari. În urma trierii pe considerente tematice sau de gen al picturii, la Simeza au fost plasate portretele, la Orizont, pe cît s-a putut, lucrările abstracte, la Căminul Artei rămînînd cele neîncadrate în primele două categorii, reunite sub o temă de tipul „geografii subiective“.

În expunere s-au întîlnit, de această dată, artişti consacraţi cu tineri la început de carieră, profesori cu studenţi, maeştri cu discipoli. Varietatea este benefică pentru întregul expoziţiei, care nu poate avea însă funcţia de indicator al picturii româneşti actuale, deoarece majoritatea covîrşitoare a participanţilor activează în Bucureşti, nu provin din întreaga ţară şi, în ciuda numelor importante, o mulţime de alte nume de marcă lipsesc. Altfel spus, obiectiv vorbind, ceea ce vedem pe simeze este bun şi interesant, cu menţiunea că titlul de Salon Naţional ne trezeşte aşteptări mult mai mari. Preferăm să o spunem noi, în calitate de avocaţi ai ideii unui salon, decît să o gîndească privitorii, de pe poziţia