„Sună-l pe Halaicu şi vezi ce spune”, a fost ani de zile îndemnul pe care mulţi dintre noi, ziariştii Sucevei, l-am pus în practică pentru a ne face profesionist treaba în legătură cu vreun caz aflat în atenţia poliţiei.

Şi comisarul Ioan Halaicu răspundea, dar nu oricui, deseori cu o poantă, apoi cu încă o poantă, ca apoi să „scape” câte o informaţie două în stare să ne completeze materialele din ziare. Asta până când tot presa i-a acordat mai mult spaţiu decât şi-ar fi dorit şi l-a zugrăvit în culori mai puţin plăcute. După aceea a vorbit cu ziariştii şi mai rar.

Când avea treabă sau îl călcai pe „bătătură” ţi-o turna scurt şi fără vorbă multă. Proştii şi fuduii nu i-au plăcut niciodată, iar hoţii i-au fost toată viaţa ca o ghiulea legată de suflet. Doar că, dacă pe primii îi ocolea, pe ultimii îi confrunta mult mai des decât şi-ar fi dorit.

Intimida cu privirea-i verde, încercănată, fioroasă uneori. Că a mai „atins” câte un nărăvit în prea dese hoţii şi tâlhării, poate, că a mai dat la pace cu vreun şmecher de Suceava, poate. Nimeni însă din afara sistemului n-ar trebui să judece aceste lucruri, atât timp cât munca unui judiciarist nu se face doar sub semnul Împăratului Alb sau al Împăratului Negru şi că de foarte multe ori Împăratul Gri este cel care stăpâneşte treburile.

Nimeni nu poate cunoaşte adevărul absolut din viaţa unui judiciarist doar meditând pseudoînţelept pe marginea şanţului după „sifoneala” unui individ frustrat de realizările altuia.

Doar implicat în meseria asta ai putea şti cât de dificil poate fi, după zeci de ani cufundat zilnic în mizerie umană a sutelor de mai mici sau mari şi parşivi infractori, să te păstrezi neatins la suflet, la minte şi la inimă. De-ar fi fie aşa, anchetele poliţiei ar fi conduse de roboţi şi s-ar desfăşura pe bază de chestionar.

Pe câţi dintre amărâţii care veneau la audieri i-a