În tumultul știrilor internaționale, cu precădere cele legate într-un fel sau altul de China sau de Parteneriatul Estic, o mișcare anunțată deja demult de regimul de la Cairo a trecut aproape neobservată de comentatori. Cu toate acestea, momentul este atât de important pentru Egipt încât board-ul editorial al New York Times a decis să-i dedice un editorial în care explică unde a ajuns țara după cele două detronări succesive de lideri din ultimii doi ani.
Astăzi, Egiptul seamănă cu izbitor cu dictatura lui Hosni Mubarak, singurul element care lipsește este Hosni Mubarak însuși. În rest, regimul militar aplică aceeași rețetă cu sfințenie. În numele zdrobirii rezistenței islamiste din țară, cea care îl susținea pe președintele Mohamed Morsi, ales democratic și dat jos prin lovitură de stat militară, autoritățile de la Cairo au decis că orice protest este interzis prin lege. Cei care îndrăznesc să încalce legea sunt pasibili fie de închisoare, fie de amenzi drastice.
E ciudat având în vedere că generalul al-Sisi a ajuns la putere tocmai pe valul unor proteste care contestau stilul de conducere al lui Morsi. Nemaivorbind de faptul că Mubarak a fost detronat tot de proteste, de cele uriașe din piața Tahrir. Iar el însuși, șeful armatei, a cerut egiptenilor să protesteze pentru a legitima acțiunile militarilor împotriva fostului președinte islamist.
De acum încolo însă, numai demonstrațiile de susținere a guvernului și aliaților săi sunt tolerate în Egipt, deși, conform legii, și acestea ar fi interzise. Mai mult, dincolo de proteste, și adunările de campanie electorală pot fi dizolvate de forțele de ordine fără nici cea mai mică problemă.
Regimul egiptean afirmă că singura opoziție la acțiunile sale vine din partea radicalilor islamici din Frăția Musulmană, fapt care nu este nici pe departe adevărat. Stânga seculară se opune acțiunilor guverna
