Naratorul din romanul La noi, cînd vine iarna e un băieţel de la ţară, aflat la vîrsta cînd se gîndeşte că mai are încă de aşteptat pînă cînd i se va cumpăra prima pereche de pantaloni lungi. În împrejurările unei convalescenţe dificile şi într-o stare subfebrilă ce-i acutizează trăirile, îşi aminteşte încercările prin care a trecut familia lui în ultimul an, între un Revelion petrecut cu numeroasele mătuşi şi numeroşii unchi veniţi cu ifose „de la oraş“ (unii chiar din îndepărtatul şi cumva irealul – de aceea – Bucureşti) şi iarna următoare, cînd, în anumite circumstanţe, pragul casei de la ţară n-a mai putut fi călcat de nici una dintre rudele bine situate. Între bornele reprezentate de aceste două ierni, consumate pe la sfîrşitul anilor ’50, se întîmplă în roman tot felul de lucruri; şi la mai multe niveluri.

Politicul şi inocenţa

Există un prim nivel, al unei naraţiuni de - spre pierderea iluziilor copilăriei şi despre o maturizare petrecută înainte de vreme („...mama a zis că avem ceva bani şi mai bine mergem la bîlci să ne cumpere pantaloni largi, după care a început să plîngă. [...] Fratele meu zicea că mie n-ar fi trebuit să-mi ia decît atunci cînd oi ajunge la vîrsta lui, dar am zis că-i dau ciobanul de ghips pe care-l cîştigasem tot înainte de a ajunge la vîrsta lui...“). Pe un al doilea palier al romanului, comunicînd direct cu primul, citim o poveste despre intruziunea brutală a politicului în viaţa unor inocenţi aflaţi la vîrsta iluziilor. Procesul psihologic prin care copilul ia cunoştinţă, de pildă, de existenţa partizanilor anticomunişti din munţi şi de realitatea închisorilor politice se conturează firesc, convingător – fără tendenţiozităţi, fără a suprapune (abuziv) perspectivei naratorului-copil o alta a maturului care „ştie“ şi condamnă. (Timpul scurs de la plecarea tatălui de acasă, în urma unui denunţ, şi întoarcerea acestui