Uneori reuşesc să citesc mai mult decât îmi propun. Ultima dată, s-a întâmplat la sfârşitul săptămânii trecute. Meritul nu este al meu, ci al tehnologiei care nu bate dincolo de munţi. Am ajuns pentru prima dată în mulţii ani, zic eu, puţinii, zic alţii, dincolo de Baraolt. Nu tu semnal, nu tu conexiune la realitatea aburitoare a ţării. M-am trezit dimineaţa, după fluxul orar obişnuit al Bucureştiului, într-o cabană unde liniştea bătea agitaţia mea. Mi-am alcătuit o cafea şi m-am întors în aşternut. Nu aveam nimic de făcut într-o cabană unde lumea încă dormea. Am deschis cartea pe care o luasem mai mult din reflex, nu pentru că mi-aş fi imaginat că e loc de aşa ceva. Besancon şi Sfânta Rusie. Citeam deja de o oră fără să sune telefonul, fără să mă anunţe Mac-ul că mi-au intrat disperate mailuri. După o oră, încă citeam. Când am coborât în “salon”, la micul dejun, care era deja servit spre ora prânzului, lumea vorbea despre preparate de porc, despre lăutari, despre ninsoarea care se anunţa să vină. Nicio veste din ţară. Am prelungit “neştiinţa” încă vreo câteva ore. Dar nimic nu durează o veşnicie. Nici binele, nici răul.
M-am urcat în maşină şi, la câţiva metri depărtare de locul abandonat de tehnologie, telefonul a început să mă anunţe că evenimentele curg. Am făcut greşeala să îl deschid în timp ce şofam, astfel că am intrat, în plin, într-un fel de bordură care tăia de-a lungul uliţa satului tăcut. Nici acum nu ştiu ce rost are nenorocita aia de bordură şi cum de am scăpat de o pană zdravănă. Noroc cu cauciucurile noi de iarnă.
Am amânat să mă conectez, până aproape de lumea “civilizată” a Bucureştiului. Odată intrată în casă, nu am mai scăpat. Palada l-a făcut pe Băsescu beţiv. Cum comentaţi? Păi, comentez banal. Palada, pe numele mic Mirel, confirmă ceea ce apare la intervale prea scurte de timp: încă un mitocan. Dar cum să mă zburlesc prea tare?
