Se întîmplă de multe ori să urci într-un autobuz aglomerat, în care lumea stă înghesuită mai ales în preajma uşilor, de teamă să nu rămînă în autobuz la următoarea staţie. Niciodată nu se întîmplă asta, dar lumea se teme. Din acelaşi motiv, locurile aşezate cu cîte două scaune sînt ocupate neergonomic: scaunul de la geam e liber, pentru ca nu cumva celui care ar sta acolo să-i fie greu să iasă pe culoar şi să, desigur, rămînă în autobuz la următoarea staţie. De la uşă, toată lumea le strigă celor din mijlocul autobuzului să înainteze. Dar aceiaşi nemulţumiţi, odată ajunşi în locul acestora, nu mai fac nici un pas. Călătorii sînt solidari doar atunci cînd se află în pericol. Odată ajunşi în autobuz, în siguranţă, rămîn neclinitiţi, fără să le pese de solidaritatea revendicativă a celorlalţi.
Nu cred că e nevoie de teorie politică pentru a observa că românului îi este greu să fie de stînga. În loc să vorbim din istoria ideilor, e suficientă etnometodologia. Nu trebuie să fii străin pentru a observa că românul e individualist – totul pentru el şi familia lui (observaţia o făcea un membru al Ambasadei Franţei la o festivitate de 1 Mai, în 1949, dacă nu mă înşel, comparînd-o cu marşul de 1 Mai de la Moscova). Nu trebuie să fii Barthes ca să îţi dai seama că românul adevărat nu ia „limbajul în serios“, cum frumos scrie Michel de Certeau, că are nevoie de el temporar şi numai ca unealtă, întrebuinţată fără nici o bănuială că el însuşi, limbajul, ar putea fi o fiinţă, sau că felul în care scrii şi spui constituie mesaje implicite care deturnează mesajul explicit. Valorile stîngii, laice (sprijinite adică pe o întrebuinţare argumentativă a limbajului), colectiviste (supraindividualul este abstract, deci mort), pragmatice şi utopice în acelaşi timp, nu pot fi promovate de indivizi ca cei descrişi mai sus.
Am avut, miercuri, 20 noiembrie, la lansare
