E greu să-i explici unui puştan ce însemna Moga sau Sigmirean pentru acest oraş şi, oricum, în curând n-o să-i mai pese nimănui de nostalgiile unor bătrânei care au s-au bucurat şi ei pe stadion, cândva. E ca şi cum ai încerca să vorbeşti despre Hagi, fără să-i fi văzut vreodată golurile.

Poţi da oricât din gură, că tot n-ai cum descrie în cuvinte emoţia de la meciul cu Columbia şi traiectoria perfectă a acelui lob istoric.

Aşa încât, ne vom trezi cât de repede că stadionul din parc nu va mai însemna nimic pentru nimeni. Doar o“construcţie comunistă, sinistră, care a înghiţit de-a lungul anilor foarte mulţi bani publici”, cum deja a scris cineva într-un ziar local. La viteza cu care ne pierdem identitatea, la ignoranţa în care trăim zi de zi şi mai ales în vrajba ce ne macină tot mai mult n-o să mai fim capabili să înţelegem şi să respectăm performanţele înaintaşilor.

La fel e şi cu gloriile bistriţene. Detenta lui Ică Moga sau sprinturile lui Sigmirean rămân doar în vorbe şi, o vreme, în amintirile celor care au văzut acele meciuri. Dar nu vor mai avea aceeaşi greutate în mintea generaţiilor viitoare, aşa cum nu au rezonanţă în conştiinţa noastră, a celor de azi, minunile unor foste legende ca Munteanu, Copil sau Botescu.

Cu atât mai mult cu cât nu ne mai poate dovedi nimeni, niciodată, că Ică Moga putea marca şi cu ochii închişi dintr-un sfert de fază pe care Curtuiuş o are azi sau că Sigmirean era capabil să centreze mai bine decât extremele actuale chiar şi dacă o făcea de pe partea cealaltă a apei.

Dispariţia celor doi mari fotbalişti bistriţeni e o mare tragedie pentru familiile lor, prieteni şi cunoştinţe apropiate. Pentru oameni în sufletul cărora, Moga şi Sigmirean nu au fost doar doi mari oameni de fotbal, ci mai degrabă soţi, fraţi, taţi, fiinţe din acelaşi sânge. Să nu fim ipocriţi, să nu ne înmuiem peste măsură, noi cei ca