Într-o epocă marcată de revelaţ iile, încă neclarificate până la capăt, ale istoriei şi politicii, meditaţia asupra eului autobiografic este plină de promisiuni. O dovedeşte actualitatea reeditării unei cărţi de o remarcabilă rigoare a cercetării, ce posedă, totodată, şi meritul de a lăsa deschis subiectul, tocmai prin faptul că îi revelează potenţele expresive şi semnificative – practic inepuizabile: Versiune şi subversiune de Dan Cristea, Ed. Tracus Arte, 2013 (ediţia anterioară: 1999).

În cuvântul său înainte, autorul îşi prezintă incitant demersul ca pe un proiect complex, focalizat asupra eului care scrie, situat între social şi singular, semnalând o problemă de poetică, nu doar una de sociologie, istorie ori psihologie. Ficţiunea autobiografică e surprinsă în relaţia ei cu lumea, istoria, dar şi cu propria imaginaţie (fantasmele proprii) şi cu alte „matrici textuale”. Este vorba de o angajare ce se modifică în timp şi prezintă o „dublă conotaţie”, în realitatea exterioară şi în „politica limbajului”, revelând interacţiunea dintre subiectul care scrie şi limbajul în care acesta trăieşte.

Aşadar, autobiografismul evoluează „în jurul axului interpretării şi al construcţiei, al oglinzii şi procesului devenirii, al adevărului şi artei, al versiunii şi subversiunii”. Fertilizată de o amplă bibliografie poststructuralistă, viziunea autorului asupra autobiografiei s-a cristalizat în spiritul beneficei abandonări a conceptului tradiţional, unitar al sinelui. Dan Cristea vede în autobiografie o formă de literatură a eului, deplină şi cu implicaţii majore, iar nu un obiect auxiliar al literaturii, cum s-a crezut la un moment dat. Pentru a urmări naşterea eului modern, „de la apariţia subiectului autonom şi emergenţa individualismului, la finele sec. 18, până la schimbările filosofice şi teoretice din vremea noastră”, el şi-a ales trei personalităţi embl