Ce spune, de fapt, un titlu precum Șase maladii ale spiritului contemporan raportat la partea lui, odinioară vizibilă, dar acum suprimată: Spiritul românesc în cumpătul vremii? Mi se pare că dă un verdict important și necruţător stării în care se află spiritul românesc în contemporaneitate sau, prin extensie, în istorie. Acest spirit este bolnav; și nu oricum, de vreme ce este alterată însăși armonia fiinţei. Abaterile de la normalitate ar fi, precizează titlul, șase la număr. A publica o carte care afirma un asemenea lucru – o dereglare, o neregulă generalizabilă la întreg poporul român –, într-un moment cînd regimul triumfalist al lui Ceaușescu, obișnuit cu ditirambii și cu festivităţile grandioase în stil nord-corean, se pregătea să își atingă, în orizontul anilor ’80, apogeul, era o sfidare ce nu putea scăpa cenzurii oficiale și slujbașilor Partidului și ai Securităţii. Cu toate acestea, volumul a reușit să apară în 1978, imediat dupăSentimentul românesc al fiinţei (altă repertorizare a neîmplinirilor de tipul „n-a fost să fie“ etc.), semn că, într-un fel sau altul, C. Noica primise undă verde.

Nu era, de altfel, un caz izolat. Un fenomenolog fără atingeri ideatice cu marxismul precum Mihai Șora beneficia, în sfîrșit, de un tratament similar, văzîndu-se tipărit, tot în 1978, cu Sarea pămîntului și revenind, șapte ani mai tîrziu, cu A fi, a face, a avea (1985). În aceeași perioadă au fost tipărite și cîteva volume care aduceau în atenţie o eseistică filozofică deloc în ton cu monopolul marxist, grupată în volumul lui Gabriel Liiceanu Introducere în politropia omului și a culturii (1981), un jurnal eckermannian care propunea spre adoraţie figura lui Noica însuși – Jurnalul de la Păltiniș (1983) –, precum și modelul dialogal liber de prejudecăţi ideologice, în convenţia corespondenţei, din Epistolar (1988), unde Sorin Vieru, Alexandru Paleologu, Mar