Raportul financiar al UE de săptămâna aceasta arată că Polonia este principalul beneficiar al fondurilor europene in 2012. În următorul articol încerc să descifrez această reușită prin experiența mea și prin legăturile care le-am avut de-a lungul timpului cu Polonia și nu printr-o analiză tehnică.
Polonia m-a fascinat tot timpul, fără să înțeleg de ce. De-a lungul timpului, am legat prietenii cu polonezi fie în Germania, fie în Belgia, pentru că erau est-europeni, pentru că aveam multe în comun, pentru că eram priviți de majoritate ca și prietenii mai săraci din Est. Era imposibil să nu legăm o prietenie, el “instalatorul polonez” și eu, “căpșunarul român”.
Petreceam cu “instalatorul polonez” ore întregi, discutând despre dezvoltare economică, despre Estul Europei, despre relațiile cu UE, despre fotbal sau cinematografie. Am și petrecut o vacanță de vreo 2 săptămâni prin 2008, la invitația unui prieten, vizitând orașele lor importante: Lodz, Varșovia și Cracovia. Acolo am experimentat un lucru: deși aveam impresia că există similitudini mari între noi și ei am realizat că istoria și cultura lor au dus Polonia unde este astăzi: o voce puternică în Europa, cu o creștere economică importantă în perioada de criză 2009-2011. Am fost la Auschwitz-Bierknau, unde m-am îngrozit de ce li s-a întâmplat evreilor polonezi și nu numai, am fost în Varșovia la monumentul unde Willy Brandt a îngenuncheat în 1970, am fost la cimititrul militar chiar de 1 August, când fostul președinte Kaczyński aducea omagii soldaților polonezi morți în răscoala din 1944, am vizitat muzeul Muzeul Insurecției din Varșovia unde erau expuse bucăți întregi din ghetourile subterane poloneze, din timpul ocupației germane. Cutremurător, ceea ce li s-a întâmplat atunci. Își acceptă istoria, sunt mândri de ea, în timp ce România suferă de tulburare de stress post-traumatică după 50 de ani de
