- Editorial - nr. 234 / 29 Noiembrie, 2013 Dinspre cetatea de cremene a Apusenilor, munti care au sangerat de atatea ori prin istoria involburata a Ardealului, clopotul de la Rameti, caruia i se alatura atatea nevazute buciume, ca in fiecare an cheama, ecou repetat, spre Cetatea Viteazului Mihai, faptuitorul, la 1600, al primei Uniri, prin implinirea acelei "pohte ce-am pohtit”, chemare spre Catedrala Reintregirii Neamului de la 1 Decembrie 1918, unde s-a instaurat "dreptul inaltei noastre stapaniri nationale”, cand "lanturile tiraniei maghiare au cazut de pe trupurile romanilor, rupte fiind de sangele jertfit de fratii nostri”. Acolo, noptile sunt inca pline de trosnetul oaselor trupurilor frante pe roata ale acelui "rege al Daciei”, care se numeste Horea, si al tovarasului de nazuinte si de lupte, pentru drepturile romanilor, Closca. Acolo, muntii de cremene mai rasuna de tanguirea singuratatii fluierului Iancului, adunandu-i pe toti cei de un neam, intru acel unic ideal national sub sceptrul limbii, legii si mosiei stramosesti. Acolo, in cetatea de slava si durere a unui popor, gandul se intoarce, in fiecare an, spre pamantul pomenirii celor mereu cu cutitul in rana, ridicati pentru mantuirea neamului, toti cei adunati sub "Marseilleza” noastra, care-i imnul "Desteapta-te, romane!”, atat de convinsi, prin vreme, ca Romania intreaga, fara Transilvania, nu poate fi conceputa, ca ruperea de marele trup nu mai putea sa dureze. Acolo, cei mereu sfasiati prin istorie, asteptau uriasul act de dreptate: Unirea cea Mare! Acolo, convinsi ca atat cat cerul si pamantul vor dainui, Ardealu-i romanesc, romanii au inaltat ruga spre inalturi, alaturi de Nicolae Iorga, intr-un fel de "Tatal Nostru”: "Da, Doamne, prieteni credinciosi neamului!”. Care numai credinciosi multi n-au fost, atunci cand potrivnicia s-a infratit cu jinduirea, cu poftele nestapanite, si a venit vremea sa v