„O moarte care nu dovedeşte nimic”,
Ed. ART; De Anton Holban
Pentru că temperatura de afară m-a interiorizat niţel, m-am întors după lungi evadări în alte zone la literatura românească interbelică. Poate umbrit de celebritatea lui Camil Petrescu, Anton Holban ar merita oricând revizitat şi (re)degustat. Nu doar pentru că a fost un împătimit connaisseur de literatură franceză bună, ci şi pentru că rămâne un maestru al analizei psihologice, în maniera lui Marcel Proust sau André Gide. Uşor manierist în stil francez pe alocuri, dar mort prematur în al patrulea deceniu de viaţă, Anton Holban mai avea multe de oferit prozei noastre.
Îmi plac autorii care nu se grăbesc niciodată, iar Anton Holban este unul dintre aceia. Ochiul lui de scriitor era perfect centrat pe detalii, funcţiona într-un asumat ralenti. În anotimpul liniştit care, iată, se instaurează, romanele acestui scriitor îşi dovedesc profunzimile despre care Perpessicius afirma: ,,Imaginea scoicii de sidef, în circumvoluţiunile căreia stăruie, dacă voiţi, zvonul mărilor imense, este imaginea de rigoare şi simbolizând, cât se poate de plastic, caracterul şi calitatea romanelor d-lui Holban.’’
Citim un roman de dragoste nefericită, cu alte cuvinte cea mai frecventă formă de dragoste, nu-i aşa? Dacă punem la socoteală că Irina, bovarica iubită din ,,O moarte care nu dovedeşte nimic’’ este masca unei iubite reale a scriitorului, Nicoleta Ionescu, avem măsura cu care Holban şi-a scris opera. Irina este femeia care nu străluceşte prin nimic, banală şi conformă, dar despre care ne vom întreba îndelung şi după ultima pagină dacă a fost victima laşităţii masculine. N-ar fi fost preferabil ca Sandu să o fi respins la timp, să nu o lase să i se încolăcească pe existenţă precum o iederă disperată? Sau a fost Sandu un bărbat complicat ori mult prea slab de înger? Vedeţi, romanele lui Anton Holb
