Dacă cel mai important muzician român, George Enescu, iubea lăutarii şi le respecta arta, cine sîntem noi să facem altminteri? Este o datorie pentru orice român să considere că muzica lăutarilor face parte integrantă din ce are mai bun în specificul ei cultura naţională şi să o cultive cu generozitate. Sursa: CODRIN PRISECARU

După acest început pompos, mă grăbesc să adaug că, avînd în vedere contextul petrecăreţ în care ascultăm lăutari, cred că toată suflarea e dispusă să se achite de această datorie patriotică cît mai repede şi cît mai deplin. N-am întîlnit, încă, român care să se dea în lături de la o petrecere cu lăutari şi asta îmi dă sentimentul că naţia nu şi-a pierdut, cu totul, busola.

Lăutăria, în România, e ocupaţiune veche. Sigur, o enormă majoritate a marilor lăutari sînt ţigani – dacă nu cumva, chiar toţi. Aşa că istoria lăutăriei este strîns legată de istoria ţiganilor în România. Muzica lăutărească este destul de vastă din punct de vedere stilistic, aşa că e destul de greu să spui exact ce este, mai ales dacă încerci să trasezi graniţe teoretice între muzica lăutărească şi ceea ce se cheamă "muzica de petrecere" sau "muzică de pahar". Dacă introducem şi categoria "muzică populară" în discuţie, riscăm să ne încurcăm de tot. Cert este că muzica lăutărească se simte imediat – chiar dacă nu ştii bine ce e, cînd o asculţi nu dai greş: o recunoşti pe loc.

Muzica lăutărească a fost adesea echivalată cu jazzul – i s-a spus chiar aşa, "jazz românesc", pentru că se bazează foarte mult pe improvizaţie şi pe talentul pur, neşlefuit academic, al muzicienilor. Aş zice că muzica lăutărească seamănă cu jazul şi din alte două motive: primul, este (sau poate fi) cu totul neaşteptată. Schimbările de ritm, de timbru, de vocalitate (dacă e cu solist), de culoare, uneori chiar de ton pot apărea oricînd inspiraţia lăutarului decide. Al doilea, p