Limbile ceasului de perete arătau ora 18.30.
M-am uitat de două ori, cu neîncredere. Părea că nu s-au mai mişcat de aproape un an, de când ne-am căsătorit. După nuntă, ne-am mutat la mine, şi regulile casei s-au schimbat. De pildă, a apărut una nouă: la 18.30 luam cina. Era singura masă la care puteam fi împreună peste zi. Îmi plăcea, dădea serilor noastre un aer burghez, stabil, rostuit. De la o vreme însă, mă aşezam la masă şi ochii mi se ridicau spre ceas fără să vreau.
18.30. Mâncam liniştiţi, în tăcere. Clara tăcea ca de obicei, iar eu nu voiam să o tulbur cu gândurile şi problemele mele. Clara tăcea destul de mult şi în restul timpului. În casă, tăcerea ei părea un act sacramental. Completa un soi de ritual, în care gesturile îi erau calme, precise, puţinele cuvinte rostite, moi, catifelate, chipul - pe care emoţiile se arătau fulgurant -, serios, preocupat, statura - dreaptă, aproape încordată. Şi-apoi, tăcerea ei era un fel de a mă proteja de zbuciumul din afară şi din ea însăşi. Tăcerea ei era o placentă în care mă odihnea, după ce mă întorceam de la lucru, îmi dădea intimitate şi un uşor sentiment de însingurare, atât de plăcut uneori. Tăcerea ei nu era un loc în care să se ascundă, ci un vârf de pe care privea lumea cu o blândeţe care îi lumina chipul într-un fel tainic, dezvăluind şi ascunzând totodată. Clara era ca un lac de munte, profund şi revigorant. Mă învăluia tandru, cu tăcerea ei, şi mă susţinea. Iar eu puteam astfel să mă revărs în torente de cuvinte, să scot neobişnuitul din întâmplările zilei, cum scoate căutătorul de perle pietrele preţioase din adâncuri, să-i ofer o cascadă de imagini şi metafore, de care părea fascinată. Descătuşarea mea verbală nu era însă semnul unei limbuţii cronice, nici vreo tentativă de a umple un ipotetic gol dintre noi, ci o bucurie trăită împreună. Îmi plăcea să-i povestesc tot ce trăia
