În “Notă la ediţia întâia” din volumul “Antologia epigramei româneşti”, ediţia a II-a, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2007, semnată “Autorii”, George Corbu, Valerian Lică şi George Zarafu, nişte monştri sacri, vorbesc despre “o poetică a epigramei”. Nu, nu există aşa ceva. Încă nu a scris nimeni o astfel de poetică. Şi nici nu cred să-şi pună cineva problema unei estetici a epigramei. Hai, să fim serioşi! Ce e aia “poetica epigramei”? Autorii ridică la acest rang nu ştiu ce păreri, considerente, teorii şi alte fiţe din diverse “prefeţe şi studii introductive” care deschid unele din cele aproximativ 50 de antologii de epigrame care s-au publicat până acum. Ei bine, tocmai aceste prefeţe şi studii “se constituie în ceea ce am putea defini, fără exagerare, o poetică a epigramei”, susţin “Autorii”. Ba, pardon, cu exagerare!

Indiscutabil,

epigrama este un fapt de literatură. Este o specie a genului liric, de mici dimensiuni, de obicei un catren, care se sfârşeşte printr-o poantă ironică, care satirizează trăsăturile negative ale unei persoane sau diverse as-pecte reprobabile din societate. Na, că încep eu însumi să fac teoria epigramei! Epigrama este o creaţie literară. Nu voi nega acest lucru. Numai că trebuie silită să-şi vadă lungul nasului. Pentru literatură, în înţelesul major al termenului, epigrama este a cincea roată la căruţă. Aşa cum este caricatura pentru pictură. Există, desigur, şi oameni care au teoretizat epigrama, dar e greu să vorbeşti despre “o poetică a epigramei”. Primul care a făcut-o cu oarecare obstinaţie şi cu un profesionalism încă romantic a fost Cincinat Pavelescu. La multe decenii distanţă, în 2001, Elis Râpeanu publică o masivă teză de doctorat (aproape 600 de pagini!): “Epigrama în literatura română”, probabil cea mai importantă cercetare care s-a făcut până acum în domeniu.

Începuturile

epigramei se plasează în