Marius Alexe împlineşte 24 de ani peste trei luni. Şi clepsidra continuă să curgă
Îmi luasem cîteva zile de concediu astă-vară. Marius Alexe s-a transferat la Sassuolo, îmi zice un prieten dinamovist la telefon. El părea uşor amuzat (contrariat?), în timp ce eu n-am înţeles nimic în primul moment. Aşa se întîmplă dacă nu intri pe net preţ de cîteva ore, ai impresia că nu mai recunoşti lumea în care trăieşti. Unde s-a transferat?, îl întreb vizibil jenat, fiindcă mă gîndeam că eu ar fi trebuit să-i dau vestea, nu invers. La Sassuolo, îmi repetă. Ce-i asta, Sassuolo?, spun, continuîndu-mi recitalul de ignoranţă. Nou promovată în Serie A, vine răspunsul. A! Aha! Lasă că nici măcar nu era un transfer, ci doar un împrumut.
Mi-a plăcut Marius Alexe de prima dată. Nu mai ştiu cînd s-a întîmplat asta, oricum într-un meci din sezonul 2009-2010. Mi-a plăcut şi m-a bucurat apariţia lui. Arăta a fotbalist, avea deprinderi de atacant. Înalt, dar nu prea înalt. Subţire, dar bine proporţionat. Viteză bună, tehnică la fel, simţ de anticipaţie a fazei. Era un băiat dezgheţat, vorbea natural, fără să pară că recită o poezie. Citeam în el o replică de Fernando Torres încă neşlefuită. Marius a început să înscrie goluri pentru Dinamo, apoi au venit şi convocările. La Under 21, pe urmă la naţionala mare. A existat la vremea respectivă şi un interes din partea lui Chelsea pentru atacantul dinamovist, asta apropo de comparaţia cu Fernando Torres.
Din sezonul următor, golurile s-au rărit. Coincidenţă, o dată cu apariţia unor frizuri fistichii, la pachet cu gesturi teatrale care nu îl avantajau deloc. Ok, am zis, fotbalul e una şi moda cu totul şi cu totul altceva. Nici pe noi nu ne lăsau profesorii să purtăm plete în numele unei discipline inutile. Marius Alexe îşi şablonase cu trecerea etapelor şi vorbele, şi jocul. Declaraţiile erau tot mai previzibile, la fel şi acţiun
