Efortul creativ s-a răsfrânt în toate ramurile artisticului dând substanţă unei atitudini care azi ne... jenează, mândria de a fi român!
Peste exact cinci ani se vor împlini 100 de ani de la neaşteptata, prin amploarea ei, (aşa cum stă în firea mentalităţii româneşti) a unui mare proiect naţional: unirea tuturor provinciilor într-o singură structură statală. Din perspectiva istorică au existat doar trei proiecte majore pentru noi. Independenţa naţională, o chestiune relativă, bunăoară cât de independenţi ne putem considera astăzi? Unirea, care în forma ei adevărată s-a dovedit o utopie. Acestea două s-au înfiripat în mersul vremurilor adunând mulţi şi entuziaşti susţinători. Al treilea l-a schiţat comunismul printr-o mare şi autoritară iluzie, adică utopia unei societăţi egalitariste, puternice, invincibile, din perspectiva presupusei omnipotenţe umane de a crea fericirea pentru toţi, aici, pe pământ.
Am făcut acest remember întrucât azi, în ţara noastră post-comunistă, nu există un proiect lizibil pentru majoritatea cetăţenilor ei. În sprintul spre fericire s-a pornit ca în cursele de colonizare a vestului american. Fiecare cu ce are, dar cei mai mulţi au rămas în bloc-starturi, încremeniţi în proiectul comunist. Iar fericirea adevărată începe să fie privită, din perspectiva inegalităţilor sociale, doar prin mărimea capitalului acumulat. Altceva nu mai prezintă interes real. Poate doar iluziile întreţinute cu şuşanele politice şi bârfele de showbiz...
Întorcându-ne privirile, cum e normal astăzi, la mult idealizata Românie Mare, putem descoperi totuşi, că cel puţin în clocotitorul ei plan ideatic se configurau viziuni atractive. Din multele idei vehiculate pe atunci şi nerealizate întrucât nu noi am fost peste vremi, ci vremurile peste noi, doar una a rămas azi vie, catedrala Mântuirii Neamului. Pentru celelalte ar trebui să facem o retrospectivă
