Ne plac anumite cărţi, anumite filme, anumite opere muzicale pentru că ne identificăm cu personajele, pentru că ne asumăm povestea lor, pentru că ne apropriem acele trăiri-stări. În cazul romanelor, cele mai complexe, cred, forme de ficţiune imaginabile, nu pentru că sunt eu scriitor, ci datorită sofisticatei arhitecturi pe care o permite, dintotdeauna, această specie literară, dăruirea noastră merge cel mai departe. Ceea ce mediocritatea, laşitatea sau neputinţa propriei existenţe n-au făcut niciodată posibil ne stă la îndemână, într-un obiect artistic subtil de câteva sute de pagini, creat de pana unui maestru, a unui vrăjitor modern.

Trăim în păcat, dar figura tragică a Annei Karenina ne oferă modelul absolut, justificarea morală, calea de ieşire. Suntem îndrăgostiţi de o femeie demonică (şi care femeie nu este, nu poate deveni astfel?), dar Nastasia Filipovna, tulburător călău şi nefericită victimă pentru curatul şi radicalul „Idiot“ al lui Dostoievski, ne limpezeşte psihologia abisală a eternului suflet feminin. În sfârşit, aşteptăm încrâncenaţi, într-o iubire imposibilă, o salvare ca o minune, dar ea vine, când speranţa aproape că s-a năruit, ca într-una din cele două variante de final ale „Iubitei locotenentului francez“.

Alegând între personaje, poveste şi trăiri, ne manifestăm propriile afinităţi, ne dezvăluim psihologia. Oamenii complicaţi preferă uneori poveştile simple, aproape melodramatice, şi asta nu-i sărăceşte interior, ci le devoalează naturaleţea.

Dar marile romane sunt şi nişte capcane, nişte labirinturi de hârtie, nişte lumi virtuale prin care putem rătăci la nesfârşit. Prinşi în interioarele lor fabuloase, hrăniţi de iluzia inserării în peisaj, sfâşiaţi de tensiunile dintre personaje, ne transformăm noi înşine în protagonişti, devenim prizonierii unei cărţi.

Aşa se face că, în iubire, romancierul are un dureros avantaj f