Istoria ultimului secol, şi mai ales a ultimilor ani, nu este, din anumite puncte de vedere, decât consecinţa modului în care omenirea a înţeles şi s-a raportat la libertate. Concept suficient de pretenţios pentru a nu putea fi istovit în limitele unui articol de ziar, libertatea a fost şi este, pe rând, ideal şi pretext pentru acţiunile oamenilor.

Ca ideal ea a funcţionat mai ales în cazul marilor dispute socio-politice (revoluţii, războaie, schimbări de regim politic) sau în crearea de opere artistice. Ca pretext libertatea este folosită atunci când sunt călcate în picioare şi cele mai elementare norme ale bunului simţ. Mai ales când artiştii (autentici sau închipuiţi) stârnesc controverse sau irită opinia publică, ei iau în braţe cu afecţiune conceptul de libertate şi-l storc în zeama justificărilor, considerându-se nevinovaţi de blasfemiile comise. Minorităţile sexuale au şi ele nevoie de o justificare, aşa încât cine, dacă nu inefabila libertate, le poate sluji şi lor ca pretext pentru a-şi linişti conştiinţele. Astfel încât biata libertate a ajuns dintr-o regină a umanităţii, fiind un dar dumnezeiesc, mai degrabă o damă de companie, bună de chemat în ajutor atunci când gestul tău este lipsit de orice suport ideatic.

Creştinismul accentuează mai mult decât orice altă religie faptul că omul a primit la creaţie, după chipul Creatorului, darul acesta al libertăţii. Libertatea i-a "permis" omului să încalce în rai prima poruncă şi tot ea i-a conferit lui Iuda posibilitatea de a alege între a se sinucide sau a se pocăi de faptul că l-a vândut pe Iisus. Dar, tot în numele libertăţii, atâtea mii de mucenici au preferat să moară decât să se lepede de credinţa lor. Orice ni se poate lua aici, pe pământ, mai puţin sufletul şi libertatea de a alege între Dumnezeu şi diavol.

Darul acesta al libertăţii este însă de multe ori perceput mai degrabă ca o pova