Năzuită preț de multe secole, plătită cu jertfe imense, România dodoloață îi aduna, la 1 undrea 1918, prin actul semnat la Alba Iulia, pe românii de pe o mare parte a cuprinsului pe care hălăduiseră geții, sciții, dacii, adică strămoșii autohtoni ai românilor.
Izbânda era împlinit și dulce rod al stăruinței unor firi vizionare. Câteva personalități care au înțeles că unirea dă forță, demnitate, prestigiu ne duc spre străfunduri de istorie la Dromichete, Burebista, Decebal, Marcus Ulpius Nerva Traianus, la cnejii și principii medievali, la Ștefan cel Mare și Mihai cel Brav, la Horia, Tudor Vladimirescu, la corifeii revoluțiilor din 1848, la făurarii Unirii din 24 ianuarie 1859, la eroicul rege Carol I, a cărui coroană de oțel își trage obârșia de pe câmpul de luptă de la Grivița.
Pronia a voit ca împlinirea visului străvechi să o datorăm unui glorios cuplu de monarhi admirabili: regele Ferdinand Întregitorul și Regina Maria, cugetând și făptuind la unison cu genii ca Nicolae Iorga, Octavian Goga, Vasile Stroescu, Pan Halippa, George Enescu, Brătienii, Iuliu Maniu. Dar șiragul lor este infinit mai bogat, mai strălucitor, adunând mireni și fețe bisericești, tineri și bătrâni, până și copii ca pruncul din Ardeal de la care Lucian Blaga ne-a transmis bucuria din sintagma România dodoloață.
Nu putem uita că nimic nu s-ar fi putut ivi fără sacriciul a peste 350.000 de militari și a peste 650.000 de civili, răpuși de vrăjmași neîmpăcați ai dreptății, care au fost obligați să îndure umilința înfrângerii.
Să îndreptăm gând de gratitudine marilor noștri înaintași, acum în ceas festiv și să visăm ─ la rându-ne ─ că, într-un viitor apropiat, vom putea adăuga încă o sărbătoare națională de prim rang, prin care să aducem prinos de recunoștință. Nici n-am fi originali, de fapt, astfel de fericite realități deja existând în țări care-și respectă cu strășnicie
