Showbizul românesc e un târg de sex. În cea mai mare parte. Nu în toată. Ci doar în aceea mai vizibilă la TV sau reflectată în tabloidele vremii. Mă refer direct şi nemijlocit la aripa sa feminină.

Nu mă gândesc la a face o comparaţie chiar cu un soi de bordel, dar nu e departe de. Atâta timp cât „solizdele“ nu prea cântă, ci fac doar gimnastică sexuală, insinuează figuri karmice, jocuri chemătoare de şolduri, gimnastici mamelare, înscrisuri hieroglifice ombilicale, vulgarităţi cu microfonul balansat pe direcţia „bijuteriei“, piesă ascunsă şi nu prea undeva-ntre coapse. Sau acelaşi microfon ‒ „sexofon“ mai bine spus ‒ manipulat într-un nesăţios dus-întors pe o direcţie oral-esofagiană. Şi, în acest timp, ele „solizdele“, dau mecanic din şoduri cu o frecvenţă inumană, ca paletele unei mori de apă la viitură, de ar omorî şi-un elefant dacă bietul s-ar încumeta cu ele-n pat. Ce poţi comenta, muzicalmente?

Şi, la această demonstraţie de dans, brecking, sexxxing, anatomic şi concupiscent, mă uit, privesc!, ascult, aplaud, că deh, sunt şi eu bărbat. Dar, apoi, întreb: au, muzica unde e?! Fiindcă ai de-a face doar cu o repetiţie, obsesivă, un riff, un beat continuu isterizant. Sau de ce nu?, excitant chiar un timp de vreme cât dama-şi exhibă travaliul. Şi, iar te-ntrebi, unde e muzica? De fapt, problema e de-a dreptul hamletiană: a fi sau a nu fi Muzică? Dar ce mai e muzică sau cât mai e muzică, din tot circul acela hormonal. Mondial. Internaţional. Emtevist. Musicawardist?

Mai avem speranţe. Mai avem noi muzică? Da, când cea mai slabă solistă din showbiz-ul românesc va ajunge măcar cu trei clase sub Andra, atunci cred eu, vom mai avea. Căci în acest studiu deloc exhaustiv eu nu mă refer musai la vânzările spectaculoase, fie şi pe plan mondial, ci la fiorul, transmisia emisă de solistă spre receptor. La empatie, pe scurt. Restul, e alcătuit d