(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013) Putem observa două direcţii principale în dezbaterea despre cartea digitală (ebook): cea în care se pune accentul pe tradiţia cărţii aşa cum o avem de la Gutenberg şi cea în care se vrea mai degrabă extinderea digitală şi modificarea acestui vechi obiect cultural, în acord cu posibilităţile (nemărginite?) ale manipulării binare. Astfel, vorbim despre două direcţii de dezvoltare sau două scenarii ale viitorului. În primul dintre acestea, o ebook nu este decît o variantă digitalizată (pentru un suport electronic) a cărţii. Diferenţele între varianta tipărită şi cea digitală sînt minime sau chiar inexistente. O ebook este un exemplar într-un format specific unui instrument digital (Kindle, de exemplu) sau o copie a exemplarului tipărit într-un format digital (PDF, ePub etc.), care poate fi citită oriunde există un program dedicat. În al doilea scenariu, cartea devine o aplicaţie, o bucată de software, care răspunde la comenzi şi poate fi construită ca spaţiu de joc, interactiv, în care mediul scris se combină cu cel audio şi cel vizual. Astfel, numele de carte devine impropriu: o ebook este o aplicaţie de conţinut, nu o carte scrisă care are coperte, început şi sfîrşit, structură statică etc. Trecerea în digital schimbă regula jocului cînd vorbim despre proprietate. Un exemplar al unei cărţi tipărite, odată achiziţionat, intră în proprietatea celui care îl deţine. Acesta are multe drepturi, mai puţin pe cel de a face (prin copiere) alte exemplare. Dar poate distruge cartea, o poate altera, o poate împrumuta, o poate lăsa moştenire sau chiar revinde. Toate aceste activităţi care decurg firesc din dreptul de proprietate asupra unui obiect fizic nu sînt posibile sau permise de către editori atunci cînd e vorba de cartea digitală. Iar victimele sînt tocmai bibliotecile, instituţii responsabile pentru accesul la cultu