Motto: „Un stat este puternic nu prin câtă putere deţine ci prin câtă putere cedează” (filosofie liberală). Grea misie să cuprinzi în spaţiul unui articol o tematică aşa de vastă. Dar sunt rare astfel de încercări şi de aceea necesare.

În momentul de faţă, diagnosticul pus foarte de bine de Victor Giosan statului român este următorul:

„se constată apariţia şi dezvoltarea unui sistem neofeudal de „parazitare” a sectorului public în primul rând şi de control a părţii mai puţin dinamice, mai puţin modernizate, mai înapoiate a societăţii româneşti”.

Ce înseamnă un stat modern, funcţional?

1. Separarea politicului de instituţiile statului. Încă din copilăria statului român, post comunist, politica românească a înţeles prost democraţia, separarea puterilor în stat. Politicienii vor nu doar guvernarea ci toată puterea (Victor Ponta). Adică să captureze şi încalece toate instituţiile statului. Ce s-a întâmplat vara trecută cu atacul asupra statului de drept, cu pulverizarea instituţiilor chemate să constate plagiatul lui Victor Ponta, este mai mult decât edificator.

Sistemul bugetar este „locul în care nimeni nu dă socoteală de nimic”, iar baronii şi oamenii politici importanţi adună averi colosale, prin fraudarea banului public.

Ideea rezumării funcţiilor politice la miniştri şi secretari de stat a rămas un vis frumos, pentru că politicienii nu vor să renunţe la bazinul de funcţii publice pentru recompensarea clientelei şi sponsorilor.

2. Statul nu trebuie să fie proprietar de mijloace de producţie. Ca arbitru al competiţiei economice, statul nu poate fi şi jucător, şi încă unul prost. Ce s-a întâmplat şi se întâmplă la Bancorex, Oltchim, CFR Marfă, şi atâtea altele este simptomatic. Statul nu este în stare să managerizeze agenţi economici, din mai multe motive. Numeşte manageri politici, incapabili profesional, nu reduce personalul