Specializarea nu este cea mai bună soluţie. Oamenii pot mai mult decât atât, oamenii au capacitatea intelectuală şi fizică spre universalitate, spre un orizont cât mai larg şi mai divers de cunoştinţe şi experienţe.

Pericolul te paşte la orice pas. Oriunde şi oricând te poţi pricopsi cu vreo dependenţă de un lucru care să te facă indiferent la restul lumii şi să-ţi capteze toată atenţia. Riscul de specializare este imens şi contagios. Are loc o epidemie de specializări pentru că, oriunde te uiţi în jur, toţi vorbesc despre „obsesiile” care îi frământă şi care le „mănâncă” zilele ca şi cum acelea ar fi cel mai important lucru.

Şoferii vorbesc numai despre maşini şi drumuri, politicienii sau cei împătimiţi de politică sunt orbi la ce se întâmplă în afara pasiunii, interesului şi domeniului lor, scriitorii gândesc, vorbesc şi scriu despre cărţi şi scriitori, despre ceea ce este implicat în lumea lor şi sunt absenţi la celelalte. Alţii cresc copii, iar ăsta e idealul lor în viaţă. Bucătarii de la Master Chef (care s-ar traduce în următoarele feluri: chef de maestru, maestru cu chef, maestru de chef, maistru şef sau şef maistru, în niciun caz maestru bucătar care ar fi fost un titlu în limba română total nepopular şi ne-cool…) bocesc pe rupte după fiecare probă de parcă lumea s-ar învârti în jurul unor barabule necoapte sau al unui sos prea picant. Împătimiţii de şah la fel, sau cei de jocuri de noroc, de munte, de mare, de femei sau de boli.

Cu cât eşti mai specializat, cu atât devii mai îndârjit şi pierzi contactul cu realitatea în ansamblul ei, îţi pierzi chiar inspiraţia, originalitatea, naturaleţea. Te închizi într-un cerc impermeabil în care nu mai pătrunde nimic, nici lumină, nici aer, nici muzică.

Am întâlnit atâtea cazuri de oameni care s-au căsătorit imediat după liceu sau în primii ani de facultate cu prima lor iubire din copilărie, şco