Pentru că nu mai sunt multe săptămâni de sezon toamnă 2013 de altPHel, n-am să schimb acum, în gura iernii, tema, ci voi mai rumega la fenomenul West Coast, nu că nu ar mai fi de spus câte ceva sau mult, “enorm” de mult, doar este vorba de zeci de ani de fenomen, dar io, superficial comme d’habitude, m-am cam plictisit și sâmțâi că aș fi schimbat placa spre alte zări. Dar o trupă ca The Grateful Dead, alt purtător de drapel al fenomenului muzical rock de pe Coasta de vest a Statelor Unite, nu putea lipsi din antologie.
Nu am plăcut grupul în mod special la începutul anilor ‘70, când am mai ascultat câte-o melodie, două, trupa era așa, cam aeriană, muzica lor asta-mi inducea. Pe când Zeppelin-arii păreau palpabili, solizi ca stânca, Dead-ii erau aerieni, chiar eterici și cum să nu fie astfel, dacă muzica lor era un amestec de rock, folk, bluegrass, reggae (?!?), country, totul pe improvizații de jazz, de rock psihedelic și chiar de space rock. Vă dați seama ce calitate de „marfă” foloseau? În aparițiile de concert, totul era un format de piese de lungă durată, grupul fiind recunoscut cu acte în regulă ca Dumnezeul improvizației muzicale live. Fani? Căcălau, Măria Ta, sunt contorizate peste 35 de milioane de albume vândute în lumea’ntreagă în dreptul lor.
Aceiași fani, statornici, itineranți cu trupa cum sunt adevărații suporteri de fotbal, sunt cunoscuți ca „Deadheads” și provin din mișcarea hippie, cărora ar trebui să li se recunoască fanatismul când se știe că grupul a susținut în perioada de activitate, 1965-1995, circa 2000 de concerte (majoritatea înregistrate, mai mult sau mai puțin la o calitate acceptabilă, de chiar fervenții îndrăgostiți de fenomenul Grateful Dead).
De unde până unde numele grupului? Phil Lesh, membru fondator Grateful Dead, a susținut în autobiografia sa că Jerry Garcia, figura-emblemă Grateful, l-ar fi ales din Britannic
