IAŞI. În 2007, înaintea crizei financiare, vedeam pentru prima oară New York-ul graţie Corinei Şuteu, directorul de atunci al Institutului Cultural Român din localitate cu ocazia uneia dintre primele ediţii ale Festivalului de Film Românesc de la New York, ce avea loc la Tribeca Cinemas. Compania era una excepţie, de la Alex. Leo Şerban, cu care mă cunoscusem cu ani în urmă la Iaşi (datorită unei emisiuni pe care Bernard Pivot o realiza aici pentru TV 5) la regizorul Nae Caranfil.
Pentru mine, tânăr jurnalist, era ca şi cum aş fi primit în dar nu doar cutia cea mai frumoasă de bomboane, dar şi un Pegas cu adevărat înaripat. Scriam atunci că „publicul din New York s-a predat cinematografiei româneşti”, uşor cuprins de euforia bucuriei de a-i vedea aplaudaţi de un public preponderent american pe cineaştii, artiştii şi criticii noştri. Fac o parantează – de obicei, evenimentele româneşti din afară (fie ele europene sau nord-americane) sunt înţesate de un public de diasporeni, cum îi numesc eu, uşor prinşi între comunismul de care au scăpat, dar pe care îl regretă parcă, în parte, şi un capitalism din care nu au înţeles nimic. Genul de indivizi care bat în geamul reprezentanţelor diplomatice române să ceară pe un ton veros mici şi Irina Loghin. Până la venirea Corinei Şuteu la NY, nu am nici o îndoială, cam ăştia erau muşteriii.
Mi s-a părut extraordinar să scoţi din spaţiul ICR NY un eveniment românesc, la un cinematograf, cum ar zice şi publicul dă Dorobanţi, „de fiţe”, din Manhattan, pe care îl ştia şi ultimul taximetrist roitor printre străzile care nu se cheamă Alecsandri sau Alecu Russo, ci au titulaturi ceva mai lipsite de patriotism local, gen 13, 22 sau 56.
Pe scurt, un vis: America şi românii talentaţi din cinema strânşi laolaltă de o echipă performantă a ICR, care încerca să trăiască un romanian dream departe de mizeria politică autohtonă.
