Am scris şi am rescris începutul acestei postări de câteva ori. Luându-mi timp să zăbovesc asupra propoziţiilor alese cu grijă, a găsirii începutului potrivit, a cuvintelor cheie care să vă atragă să citiţi dincolo de primul paragraf, am pendulat între a avea un ton serios, între a analiza, de a începe cu un citat sau de a începe cu o glumă.

Dar am realizat că acest post ar trebuie să fie unul autentic, personal, trecut prin filtrul gândurilor şi al valorilor care mă ghidează. Valori care au, desigur, rădăcini în valorile acestui popor, al românilor, din care cu mândrie fac parte.

Noi, poporul român, trăim cu siguranţă vremuri interesante, marcate de ecourile străzii, de mutările pe tablele de şah politice şi diplomatice, de înfrângeri şi victorii sportive, de conflicte purtate cu mănuşi mai mult sau mai puţin albe şi, la finalul zilei, de măsura şi limitele propriilor noastre puteri. Însă, în această zodie a lucrurilor care se mişcă cu celeritate, avem câteodată răgazul de a ne opri şi de a ne aminti că lucrurile care ne aduc împreună sunt întotdeauna mai puternice decât cele care ne dezbină.

Iar unul dintre aceste momente este Ziua noastră Naţională. De 1 Decembrie avem oportunitatea de a reflecta asupra valorilor noastre, deopotrivă personale, cât şi colective, de a redescoperi virtuţiile, credinţele şi oamenii care ne-au deschis minţile şi sufletele. Avem ocazia de a le arăta sentimentele noastre de respect tuturor celor care deservesc ţara şi tuturor celor care, într-o manieră sau alta, au marcat destinul nostru naţional.

Personal, mă reîntorc la curajul de a spera, la curajul generaţiilor din familia mea, a celor care poate acum nu mai sunt printre noi, în fond la îndrăzneala de a spera a tuturor celor care, cândva, au înţeles că doar împreună, creând legături puternice, bazate pe valori civice, pot pregăti generaţia