O carte citită, cred, de toată suflarea criticii literare şi despre care nu ar fi exclus să se fi scris cam tot atâtea pagini câte are este ,,Convorbiri cu Alex. Ştefănescu” de Ioana Revnic, Editura ALLFA, Bucureşti, 2013.

Vom adăuga la rându-ne una-două, oprindu-ne la Suceava cunoscutului scriitor. Al viitorului scriitor, mai exact, deoarece răstimpul petrecut de Alex. Ştefănescu în Suceava este acela al sfârşitului copilăriei mici şi al şcolarităţii preuniversitare. Răstimp marcat ca de un arc voltaic de sentimentul atât de rar al fericirii:

,,Au trecut de atunci cincizeci şi cinci de ani, dar, dacă închid ochii, retrăiesc momentul. Patul, mare şi solid, cu tăblie neagră, ne cuprindea pe toţi. Florin şi Sanda se cuibăreau între mama şi tata, iar eu mă întindeam de-a curmezişul, la picioarele tuturor. Peste geamurile înalte, bătute de soare, era pusă hârtie albastră (din aceea cu care ani la rând noi, copiii, aveam să ne învelim caietele şi manualele şcolare). De ce albastră şi nu albă, n-am să înţeleg niciodată, dar aproape toată lumea o prefera, poate pentru că proteja mai bine camerele de lumina devastatoare a verii. (Am citit undeva că şi la ferestrele casei din Bucureşti a lui E. Lovinescu puteai vedea vara, când el pleca la Fălticeni, hârtie albastră.) În vasta încăpere era o penumbră străvezie misterioasă, iar de afară răzbăteau estompate zgomotele verii: ciripitul unor păsări, vocile unor copii care se scăldau undeva, departe, în apa Sucevei. Eu nu dormeam nici măcar o clipă. Ţineam ochii închişi, dar nu dormeam. Ascultam respiraţia alor mei. Eram sigur că adormiseră toţi, întrucât respirau calm şi uniform. /Simţeam atunci o fericire fără margini”.

Şi oraşul acelui răstimp fără egal este pe măsură: ,,Eram împreună cu alţi copii, la săniuş, practicat pe scară largă iarna în Suceava, pentru că oraşul este aşezat pe deal. Fac o paranteză