Mi s-a cerut o părere despre 1 decembrie – Ziua Unirii, poate cel mai importat proiect politic care a fost realizat la noi. Serbăm cu fast în lipsa unui alt proiect politic, fără a înecera să înţelegem ce se întâmplă cu noi. Acum ceva timp am scris acest text şi nu mai am nimic de adăugat.

(Text apărut în ultimul meu volum: Sînt un om de stînga, editura Cartier 2013 / A mai apărut în: Mai 2013, Pglobal.org (versiunea engleză) / Mai 2013, RabKor (versiunea rusă), Iulie 2013, Lapenseelibre.org (versiunea franceză), Iulie 2013 Sinpermiso.info (versiunea spaniolă)

Despre pulsul de dinaintea morţii unei ţări

Un Stat care nu ştie şi nu e în putere să-şi numere cetăţenii nu mai poate exista sau poate că nici nu mai merită să existe. Cetăţeanul unei ţări este, de fapt, pulsul acelei ţări. Cînd Statul, puterea care conduce şi reprezintă această ţară, nu mai ştie să-şi ia propriul puls înseamnă că instituţiile sale au intrat într-o stare avansată de degradare. El se află poate chiar în moarte clinică, însă mai nimeni nu a constatat încă acest lucru. A nu putea să-ţi iei propriul puls, acest gest minimal de „biopolitică“, să vezi în ce stare este propriul tău organism socio-politic înseamnă a nu fi capabil să reflectezi şi să decizi asupra propriei tale situaţii de fapt. Într-un astfel de context, cînd organismul social şi politic nu mai poate să-şi îndeplinească funcţiile elementare, se pare că doar cineva dinafară mai poate veni să ia pulsul pentru a constata, a diagnostica situaţia corpului politic numit România. Privind atent spre corpul social-politic al României, vedem un organism intrat în convulsii care-şi anunţă moartea totală pentru că moartea cerebrală (moartea creierului) a avut loc cu ceva timp în urmă, însă diagnosticianul extern încă nu a anunţat-o. De ce?

Cine ne ia pulsul?

Cînd Statul nu mai poate să-şi ia propriul puls, adică nici