Stăm sprijiniţi de pereţii Liceului Nicolae Bălcescu din Jula, „capitala românilor din Ungaria”, instituţie de învăţământ cu clasele I-XII cu predare în exclusiv în română. Am intrat, însoţiţi de doamna directoare şi de un alt profesor, la clasa a III-a, la o oră de limba română. „Păsările călătoare zbor în ţări mai calde”, citeşte de pe tablă o elevă cu strungăreaţă. „Foarte bine!”, îi spune doamna învăţătoare şi o trimite la loc.

În Ungaria trăiesc peste 35.600 de români, spun rezultatele recensământului maghiar din 2011. Până acum trei ani, comunitatea românească din ţara vecină număra în acte doar 8.000 de membri. Explozia demografică nefirească poate fi explicată simplu, odată ce afli că Budapesta alocă anual nişte bani – deloc puţini – fiecărei minorităţi etnice din Ungaria. De cealaltă parte a graniţei trasate prin Tratatul de la Trianon trăiesc 1,2 milioane de etnici maghiari. Ziarul „Adevărul” demarează astăzi un serial despre viaţa acestor oameni, a românilor din Ungaria şi a maghiarilor în România.

Primul episod este despre copiii români din Ungaria, despre cum fac ei şcoală cu predare în română, despre ce-a mai rămas din limba română vorbită acolo, maghiarizată, blocată în timp, învăţată din arhaismele lui Creangă şi ale lui Arghezi, şi actualizată doar din versurile hiturilor lui Guess Who şi Connect-R, pe de-o parte, şi ale cântecelor difuzate la Taraf TV şi Etno TV de cealaltă.

În următoarele episoade puteţi afla de ce ezită românii să mai vorbească între ei limba părinţilor, de ce le e teamă să-i ridice o statuie Sfântului Andrei Şaguna în faţa Catedralei Ortodoxe Române din Jula, despre cum procedează Budapesta ca să maghiarizeze comunitatea românească din Ungaria şi de ce, pentru comunitatea românească de dincolo de Tisa, 1 Decembrie este cea mai tristă zi din an.

Vă provoc să găsiţi un lic