Din când în când, e bine să ridici capul din lucrurile zilnice, mărunte, acaparatoare, având şansa de a vedea cu alţi ochi oraşul, ţara şi lumea în care trăieşti.

Astfel, ai putea să descoperi că oraşul e mai frumos decât eşti obişnuit să crezi sau că ţara merită mai multă consideraţie decât cea zilnică. Rar de tot ţi se oferă ocazia să priveşti şi mai departe, să te întrebi cine sunt românii, ce vor ei pe lumea asta şi ce noroc au. În aceste zile, îndrăznesc să spun, ne-a putut trece prin cap aşa ceva.

România n-a fost, nu este şi cine ştie dacă va fi vreodată buricul pământului (deşi în anii 90 se profeţea c-ar putea fi). Dar cu asta cred că ne-am obişnuit, la urma urmei, puţini au şansa asta şi nu se ştie niciodată dacă ieşi cu bine dintr-o asemenea copleşitoare aventură. Istoria ne spune că mai degrabă nu, iar exemplele ilustrează asta (vezi marile imperii, marile regate, marile puteri), arătându-ne că unde Dumnezeu dă mult, ia şi mai mult. N-am fost noi centrul lumii, dar n-am fost nici prin apropierea lui, mai ales prin părţile cele bune şi de unde să fi tras vreun folos. Iar asta nu e bine deloc, căci nu depindea de soartă, ci doar de noi.

Dacă socoteala e pe „centre", atunci lumea stă acum într-un singur „buric al pământului" şi acesta este SUA. Însă, spun analiştii geopolitici, nu pentru multă vreme, căci vin din urmă, cu viteze diferite, China cea „bănoasă", Rusia cea „energică", India „demografică" şi ... UE cea „gâfâitoare". Unii mai pun şi Brazilia şi chiar populatul Mexic. Logica acestor creşteri e simplă, e conformă cu legile economice şi tine de sporul demografic din unele ţări şi de alte sporuri. Ce-am făcut noi, românii, în ultimii 20 de ani de geopolitică? O spunem sec, ne-am separat de ruşi, dar ruptura a fost păgubos de adâncă, ne-am gudurat pe lângă americani, cu destul de puţin folos material, am intrat în UE, şi se pare că