Ţara mea este România. Ţara lui Eminescu şi a lui Creangă. “Ţara mea de glorii, ţara mea de dor”, atât de mare dor că nu se poate traduce în alte limbi.

Doar prin absenţă. “I miss you”, zice englezul, adică “îmi lipseşti”. Dar nu “mi-e dor”! Dorul, dorul călător, este acea adiere de gol şi fior în suflet despre care cântă Tudor Gheorghe, care colindă prin “livezile spânzurate de coastele dealurilor”, cântate în “Doina de jale” de Gheorghe Zamfir, prin sate cu colb şi gâşte pe străzi de care le este dor celor plecaţi în diaspora. Ţara mea, cea mai frumoasă, este patria cu litoral şi tipe mişto, dar şi cu vârfuri de peste 2.000 de metri, cu salvamontişti de sacrificiu, e ţara cu mici, bere şi manele, dar şi cu Festivalul “Enescu”, e ţara Angelei Gheorghiu, dar şi a lui Nicolae Guţă. E ţara lui Vlad Ţepeş şi a lui Ştefan cel Mare în trecut, a lui Victor Ponta, a lui Traian Băsescu şi a lui Crin Antonescu în prezent şi cine ştie a cui în viitor. Când spui România, spui zborul unic de 10 al Nadiei Comăneci, stângul lui Gică Hagi, frumuseţea tenisului lui Ilie Năstase, dar şi Nicolae şi Elena Ceauşescu, construcţii megalomane pentru cel mai iubit fiu al poporului pe care l-am împuşcat de Crăciun. România, ţara veşnicei tranziţii, a promisiunilor autostrăzilor, ţara cu “munţii noştri aur poartă”, în timp ce noi cerşim, pentru a munci, o viză Schengen de ani de zile deşi suntem europeni. România e ţara lui Piţurcă, “cel mai iubit antrenor” care se încăpăţânează să nu renunţe la orgoliu şi nu-i cheamă pe Mutu, Săpunaru, Rădoi, Chivu, Radu Ştefan, Sânmărtean nici măcar de dragul unei naţiuni care ar fi vrut la Mondiale, iar toţi se lasă păgubaşi pentru că nu au ce-i face, are contract beton… România este ţara unde oamenii se descurcă să nu moară de foame cu doar câteva sute de lei pe lună, în timp ce alţii conduc bolizi de sute de mii de euro, e ţara unde med