Țăranul roman e un introvertit şi spun asta pentru că am rădăcini adanci în ”ţarină”, sunt parte din ea şi am păşit pentru prima oară în această viaţă pe drumurile pline de noroi ale satului, peste zăpezile cu înălţimi de poveste şi sub soarele fierbinte, care nu îmbrăţişa doar existenţa ierburilor şi a oamenilor, ci era folosit la ţară pe post de ...ceasornic! Și, dacă ţăranul roman are în fire ”introvertirea”, atunci trebuie să fie în ea o dimensiune a sufletului romanesc, iar asta înseamnă să simţi mai adanc decat poţi grăi. Să iubeşti cu inima, nu cu vorba! Noi ne identificăm cu spiritul latin, vorbăria îndelungată pare să ne fie la îndemană, ca o mănuşă ce ne şade peste rădăcini, dacă nu cumva o confundăm cu un colţ de rădăcină. E adevărat, ne ia gura pe dinainte, zicem cate-n lună şi-n stele, ne trezim grăind fără dragoste despre noi, romanii, dar pană şi vorbirea noastră de rău e o ascunsă..., fantastică şi bizară formă de a ne iubi ţara. Sufletul romanesc pare să penduleze între aceste două extreme ale firii; între introvertire şi extravertire, între a simţi dragoste şi a o exprima de parcă ar fi ură, uneori. Din acest punct de vedere, am rămas cumva ”ţărani”; avem iubirea de ţară în adancul inimii, dar o mărturisim în forme bizare, ca îndrăgostiţii pătimaşi, care fac din urat, din mucegai, din expresiile dezrădăcinate de frumos, un fel de poezie de dragoste!

În iubirea de ţară suntem ”împreună” mai mult decat în orice altă manifestare a fiinţei, exceptand iubirea pentru Dumnezeu. Numai această din urmă iubire e mai mare decat iubirea de ţară, deşi ele se contopesc, iar noi, ca popor, am izbutit să legăm dimensiunea creştină a existenţei noastre cu iubirea de ţară prin însăşi alegerea zilei de naştere a Romaniei. Sfantul Andrei, întemeietorul creştinismului pe pamantul romanesc, îi şade în respiraţie Romaniei, îi dă suflul acela nepămanetsc, de ade