România şi Republica Moldova nu se vor uni. Cel puţin nu la orizontul generaţiei noastre. Ce motive are avea? Românii din România ar trăi tot timpul cu impresia că trebuie să suporte din buzunarul lor (tot mai mic, de altfel) costul unificării cu cea mai săracă ţară din Europa iar cei de peste Prut, foarte probabil, cu sentimentul că România le va desfiinţa o iluzorie şi uşor caraghioasă „identitate naţională moldovenească”. Bucureştiul le-ar răpi totodată funcţiile călduţe pe care cu greu şi le-au creat la Chişinău, după 1991: adio Preşedinte, Guvern, Parlament, administraţie centrală, agenţii şi departamente, diplomaţie, bancă centrală, consilii de administraţie etc. Zeci de mii de funcţii locale pierdute, din care doar o mică parte vor putea fi transferate, „pe cotă” negociată, în aparatul deja plin de clienţi politici de la Bucureşti. Tocmai acum să piardă funcţiile, când se aude tot mai clar „foşnetul” banilor europeni? Acum, când nici de vize nu vor mai avea nevoie, şi nici de paşapoarte româneşti? Acum, când porţile bunăstării din Uniunea Europeană (cred ei că) li s-au deschis?

Mulţi se fac că nu văd tabloul politic complet şi discută unirea doar din perspectiva „dacă moldovenii vor dori”. Dar pe românii din România i-a întrebat cineva? Nu-mi plac pariurile, dar sugerez că, în situaţia în care cetăţenii României ar fi întrebaţi dacă sunt de acord să plătească fiecare, în total, câte 5.000-10.000 de Euro pentru unificare şi uniformizare naţională (pensii şi alocaţii sociale egale, educaţie, sănătate, modernizare instituţională şi de infrastructură etc.), timp de douăzeci de ani, referendumul nu ar avea nicio şansă să treacă, după cum nu ar trece nici un referendum de unificare derulat dincolo de Prut, din lipsă de „fior românesc”, din prea multă „iluzie identitară moldovenească” (unii chiar nu realizează că în Basarabia sunt doar două etnii principale