În mai 2012, când am pledat în Parlament pentru fructificarea calităţii de parte a Uniunii Europene şi de membru al NATO şi, totodată, pentru relansarea cooperărilor României cu China, Rusia şi Turcia, eram după multiple experienţe în marea ţară de la Răsărit.
Am vizitat-o ca ministru al educaţiei naţionale, în 1998, pentru ca, în continuare, să mă aflu de multe ori în China, la Beijing, Shanghai, Hangzhou, Suzhou, Nanjing sau la Taipei şi Hongkong. Conlucrasem cu Universitatea de ?tiinţă şi Tehnologie, organizată prin acţiunea guvernelor chinez şi german, în vechea capitală a ţării. Institutul Confucius, înfiinţat la Cluj-Napoca (2009), a devenit repede remarcat (cu peste 1200 de cursanţi), ceea ce a atras premierea universităţii clujene într-o ceremonie de la Opera din Beijing (2011). Experţi ce efectuează cunoscutul Shanghai Ranking, din universitatea Jiao Tong, ne-au fost oaspeţi. Port şi astăzi (din 2011) titlul de Consultant Principal (Senior Adviser) al Fundaţiei Hanban din Beijing, ce coordonează prezenţa culturii chineze pe glob.
Toate aceste experienţe, ca şi lecturile în filosofia clasică chineză şi în analizele consacrate Chinei contemporane, cu deosebire în SUA, Franţa şi Anglia, mi-au întărit convingerea utilităţii excepţionale a interacţiunii cu China pentru români. Într-un şir de articole (vezi China în ascensiune, Presa Universitară Clujeană, 2011, editor Ana Pantea) am adus argumente. Sunt de părere că această interacţiune nu trebuie să fie de circumstanţă, ci una la fel de profundă ca şi mutaţiile de pe scena lumii, la care asistăm (aşa cum am arătat din nou în Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013). Căci China nu este doar primul producător al lumii (revenind la o poziţie pe care a deţinut-o în secolul al XVIII-lea), nu este numai cel mai puternic creditor de a
