Din capul locului, patriotismul trebuie diferenţiat de naţionalism. Acesta din urmă este o ideologie extrem de dăunătoare, bazată pe minciună, dezinformare şi dezbinare, un vehicul politic pentru a câştiga voturi, a crea diversiuni şi a semăna vrajbă şi subiecte inutile de discuţii. Patriotismul, în schimb, merită cultivat, şi nu este uşor a găsi o definiţie potrivită pentru el. A fi patriot înseamnă, între altele, a face ceva util şi practic pentru comunitate, pentru patrie. În viaţa de zi cu zi, nu o dată sau de două ori pe an, cu steaguri, discursuri şi defilări. Pot exista diferite forme de patriotism, chiar concomitent: patriotism local, patriotism regional, patriotism la nivelul ţării, sau chiar deasupra sa. Fără ca patriotismul local sau regional să se afle în conflict cu patriotismul de nivel superior, fără ca patriotismul local sau regional să se afle în conflict cu patriotismul altor regiuni şi fără ca patriotismul românesc să se afle în conflict cu patriotismul din alte ţări. O condiţie esenţială pentru toate acestea este să cunoşti istoria adevărată a ţării tale. În România, în ultimii 80 de ani, istoria a fost falsificată în mod grosolan şi instituţionalizat, pentru a îndobitoci, pentru a legitima şi a servi în mod propagandistic unor regimuri dictatoriale sau autoritare. Istoria este prezentată în mod selectiv, minciuna reprezentând fundamentul şi zidurile de sprijin ale acestei construcţii artificiale. A dărâma această construcţie periculoasă este o datorie patriotică şi nu reprezintă în niciun caz o blasfemie sau un act anti-naţional.

Din punctul meu de vedere, patriotismul nu trece prin stomac. Nu eşti mai patriot dacă mănânci fasole cu costiţă de 1 Decembrie în faţa primăriei, oricât de tare ar răsuna atunci, în boxe, „Noi suntem români”. Nu confundaţi patriotismul cu exaltările patriotarde. Patriotismul, pentru mine, e o stare permanentă de c