Deşi summitul a reprezentat un succes pentru guvernul Leancă, forţele pro-europene vor intra în campania electorală din toamna viitoare tot sub stindardul promisiunilor, întrucât este de aşteptat ca decizia de eliminare a vizelor să intre în vigoare doar către sfârşitul anului 2014.

Reuniunea la vârf de la Vilnius s-a încheiat, aşa cum era de aşteptat, printr-un eşec. Minunea ucraineană nu s-a produs, în ciuda speranţelor sutelor de mii de cetăţeni care demonstraseră, în zilele precedente, la Kiev şi în alte mari oraşe. Parafarea acordurilor cu Republica Moldova şi Georgia nu reprezintă decât o palidă consolare, iar relaţiile cu Belarus, Armenia şi Azerbaidjan nu justifică, nici pe departe, folosirea substantivului „parteneriat”.

Însă, oricât de dezamăgiţi am fi de amânarea semnării acordurilor cu Ucraina, nu putem spune că guvernul de la Kiev a făcut o alegere clară în favoarea Rusiei şi a proiectului său euroasiatic. S-a apropiat de Moscova; şi-a recunoscut vulnerabilitatea în faţa presiunilor economice ruse; şi-a dezvăluit, dacă mai era nevoie, duplicitatea în privinţa valorilor europene. Dar toată lumea - inclusiv Vladimir Putin - ştie că pentru regimul Ianukovici e vorba de un joc al supravieţuirii politice. Un joc pe care îl practică în mod rudimentar şi pe care nu e deloc exclus să-l piardă.

Este nevoie de menţinerea unui dialog cu acest regim, oricât de neplăcut ar fi acest lucru pentru instituţiile Uniunii sau pentru anumiţi lideri naţionali. Se ştie foarte bine ce eforturi a făcut guvernul polonez, spre exemplu, pentru a facilita semnarea acordului de asociere, la Vilnius. Foarte probabil, aceste demersuri vor continua, cu sprijinul Berlinului şi al altor parteneri relevanţi din UE. România se poate angrena în acest proces mai convingător decât a făcut-o până acum, mai ales că în Ucraina există, se pare, interes faţă de experienţa