Trăiesc în lumea lor. Se ghidează în viaţă şi pe teren doar după sunete. Nu ştiu ce înseamnă lumina zilei, dar se consideră oameni normali. Sunt un model pentru societate. Se respectă, se ajută, se iubesc între ei şi formează o adevărată echipă de fotbal de nevăzători.
"Asta este crucea mea pe care Dumnezeu mi-a ales-o. Dacă Dumnezeu ar fi considerat că nu aş putea duce această cruce nu mi-ar fi dat-o mie, ar fi da-o altcuiva". O cruce pe care şi-au ales-o fără voia lor. Aşa a fost să fie, e vorba cu care se consolează mereu. Pentru alţii ar fi o adevărat povară, pentru ei însă este un dar de la Dumnezeu. Aşa sună povestea lui Florin Kovacs. O poveste de viaţă tulburătoare, spusă din întuneric. Asta pentru că şi-a pierdut vederea încă din copilărie. A continuat să lupte şi să trăiască ca un om normal la fel ca şi Ionuţ Anton. Poate că povestea lui Ionuţ ar fi fost alta, dacă nu simţea pe pielea lui ce înseamnă să te naşti sărac în România.
"M-au trimis în Belgia, costa în 1998 vreo 60 de milioane de lei operatia şi nu am avut bani să mă duc. N-am mai avut ce să mai fac, asta a fost situaţia, nu am mai avut nicio şansă să mai văd", spune actualul fotbalist.
Din cauza prejudecăţilor celorlalţi, n-a mai continuat şcoala din acel moment. "Nu m-au dat părinţii că mi-a zis că, vezi Doamne, nu o să mă descurc că o să-şi bată alţii joc de mine. Acum îmi este greu să văd că toţi au o şcoală, toţi au învăţat şi eu nu am nimic, nu cunosc nimic", explică, cu regret în glas, Ionuţ.
Când credeau că totul s-a năruit în viaţa lor, soarta a făcut să-l întâlnească pe profesorul Paul Deboveanu. Un om simplu, care mai târziu le-a devenit un adevărat tată.
"Mulţi dintre oamenii obişnuiţi îi consideră nişte persoane care vor doar pomană. Ei, saracii, vor din toată inima să muncească şi vor să fie consideraţi că sunt utili societăţii. Eu îi îmbrac, eu îi dezbrac. C
