Ziua Naţională 2013 a căzut tocmai la timp peste declaraţiile oficiale privitoare la proiectul de ţară al României pentru sec. al XXI-lea: reîntregirea cu Basarabia. Proiectul are o istorie complicată, dar care aparţine în întregime epocii de după 1812, când acea parte a Moldovei a fost obţinută prin tratative parafate de Imperiul Otoman de către ţarul Rusiei Alexandru I. La drept vorbind, Moldova câştigase un întreg secol de unitate netulburată, dacă se ţine seama că încă Dimitrie Cantemir semnase un tratat, în 1711, care îl aducea în obedienţă rusească.

Târgul îi fusese clar principelui cărturar: modernitate şi continuitate dinastică pentru Cantemireşti în schimbul trecerii în tabăra seniorului ortodox de la Moscova şi al părăsirii supunerii faţă de Istanbul. Probabil că, din acest punct de vedere, aşa s-ar fi petrecut lucrurile. Mai târziu, când ţarul şi-a trimis reprezentantul în principate, în persoana generalului Pavel Kiseleff, românii au primit, prin Regulamentele Organice, prima lor Constituţie şi şi-au văzut întâia oară forurile de decizie – divanele – reunite. Erau, fără îndoială, semne de modernizare politică, şi nu dintre cele mici, chiar dacă generalul nu urmărea schimbări revoluţionare, ci asezonări ale românilor la standardele imperiale, cu gândul că restul Moldovei şi Ţara Românească se vor număra în puţină vreme printre posesiunile Împărăţiei Ruseşti.

Ar fi fost preferabilă însă intrarea teritoriilor locuite de românii de la sud şi est de Carpaţi sub autoritatea suveranului de pe Neva? O europenizare şi o modernizare anume s-ar fi produs, fără îndoială, nu fără amprenta specifică a unor potemkiniade, poate; dar cu anumite efecte de trezire. Ceea ce au izbutit fanarioţii cei mai merituoşi, de la Nicolae Mavrocordat la Vodă Caragea, au fost reforme sociale şi legislative despre care pare posibil să se spună că au păstrat supuşii români