Bucureşti, capitala ţării şi oraşul numit altădată “Micul Paris”, se bucură de o arhitectură cosmopolită, ca şi locuitorii săi şi de o istorie care, pe alocuri, stă sub semnul întrebării. Aşa cum se întâmplă şi în dreptul originii numelui său, care se pierde în negura vremurilor. Nu se ştie cu exactitate de la cine sau de unde provine şi, mai ales, când a fost el prima dată folosit pentru cetatea de pe malul Dâmboviţei. Dacă în ceea ce priveşte istoricul oraşului există o serie de repere concrete, de certitudini, în cazul originii numelui încă persistă misterul. Cele câteva informaţii de ordin ştiinţific nu sunt suficiente pentru a răspunde unor întrebări naturale, ele deschizând doar unele căi de cercetare, documentate şi demne de luat în calcul. De aproximativ 150 de ani oameni de litere si reputaţi istorici s-au străduit să descifreze misterul alegerii numelui de “Bucureşti” pentru centrul politic al spaţiului românesc. Din punct de vedere etimologic, termenul provine dintr-un “nume vechi şi de tradiţie la români, Bucur” şi face parte “din familia cuvintelor a (se) bucura, bucurie, bucuros. Originea pare a fi albaneză, din adjectivul bucure-frumos”. Termenul s-a păstrat până astăzi în zona Braşovului şi desemnează pruncii până la botez, ceea ce poate sugera că “la baza numelui personal ar putea sta şi sensul bucurie”. Nume înrudite cu toponimul sunt atestate din cele mai vechi timpuri, Ca denumiri de aşezări sunt atestate trei cazuri: un fost sat din judeţul Vâlcea în 1392, Bucureşti cetatea de scaun şi actuala capitală a ţării naostre, care este menţionată într-un document de la 1459 şi, un alt fost sat cu acelaşi nume din judeţul Mehedinţi, în 1483. De asemenea, mai există o serie de nume de aşezări, din aceeaşi rădăcină, precum: “Bucura – în Oltenia, Muntenia şi Transilvania – Bucureasa în judeţul Gorj - Bucuroaia, în judeţele Bihor şi Dâmboviţa, Bucureni, Bucu