Poate cea mai interesantă și semnificativă tendință din ultimii ani este revenirea „optzeciștilor” în prim-planul actualității literare.
În poezie, ca și în proză, în genul scurt, ca și în cel al construcțiilor epice ample, masive, polifonice (Cărtărescu a dat, ca de obicei, tonul, cu trilogia Orbitor), reprezentanții acestei generații moșite de Crohmălniceanu și Manolescu au cuplat cu noul moment literar. Ba chiar, într-o bună măsură, ei au creat acest nou moment literar, înfățișîndu-se cititorilor tineri cu întreg arsenalul propriu unei generații cultivate și sofisticate.
Un „optzecist” tipic este Florin Toma în Ca la vecinul bine temperat, volum de nuvele diferite ca factură, dar desprinse dintr-o aceeași viziune asupra prozei și literaturii. Un text nu este ceva scris exclusiv din talent, deși talentul e indiscutabil important. Un text are în urmă alte texte și autorul lui nu poate fi un inocent cultural decît dacă ține, cu tot dinadinsul, să se facă de rîs la întîlnirea cu un cititor avizat. De aceea, nuvelele lui Florin Toma creează o atmosferă și pun în mișcare niște personaje, pe o sinuoasă linie relațională punctată erotic; dar ele construiesc totodată analogii culturale, parafrazează și se adresează unui lector apt să înțeleagă jocul.
Nuvelistul e obsedat de fisurile ce apar, trebuie să apară, în existența cotidiană. Prin ele, personajele scapă de obligații, de program, de un desfășurător la fel de ușor și plăcut ca plimbarea printr-o cușcă; și evadează într-o altă realitate. Realismul începe să-și piardă contururile, fantasticul și fantasmaticul devin mai consistente și parcă mai coerente.
La limită, „nebunia” unui personaj ori alunecarea lui spre ea îl sintetizează mult mai bine decît traseul obișnuit, la lumina zilei și a conformismului social. Florin Toma dă eroilor săi această șansă, de a fi săriți de pe fix, așa cum coleg
