Magma frământărilor post-revoluţionare din cele trei ţări din nordul Africii atinse de Primăvara arabă provine din anevoiasa reaşezare pe timp de tranziţie a raporturilor dintre libertate şi ordine. Ambele aspiraţii sunt încapsulate profund în înfăptuirea împlinirii umane în societate. / de Filon Morar

Articol publicat în FP România nr. 36 (septembrie/ octombrie 2013)

Unele soluţii consideră, hegelian, libertatea individuală recent redobândită drept universalitate particularizată, altele plasează în centru nevoia de securitate colectivă şi tind să predice antinomia dintre libertate şi ordine. Cumpăna dintre cele două principii, arbitrată de speranţa bunăstării, este fondul comun şi explicaţia avatarurilor şi căutărilor tranziţiilor în Egipt, Libia şi Tunisia.

Acum 7 secole, Ibn Khaldûn, unul din cei mai mari istorici arabi, credea că istoria este o neîncetată alternanţă între ascensiuni de civilizaţii şi năruirea lor sub presiunea barbarilor de la frontiere, care se vor civiliza treptat şi, la rândul lor, vor fi cuceriţi de alţi barbari care se vor uni împotriva unei noi civilizaţii atractive. Arnold Toynbee dezvolta la începutul secolului trecut filosofia istoriei ciclice, a ascensiunii şi decăderii civilizaţiilor sub impulsul unei combinaţii de factori interni şi externi.

Ceea ce se aplică în mare relaţiilor internaţionale este valabil, în genere, şi în microcosmosul naţional al regimurilor politice.

Regimurile politice tind să atingă, după o vreme, un moment de scleroză. Cele mai multe pentru că nu se adaptează sau nu sunt fidele modelului iniţial. Cele care au nevoie doar de ajustări sunt subiectul unor proteste ample, iar uneori elitele răspund adaptativ: 1968 şi, mai recent, mişcările protestatare recente ale “indignaţilor” în Occident (to be confirmed). Regimurile care se află în relaţie de disjuncţie totală cu propriii cetăţeni,