S-au stins, încet-încet, ecourile afacerii Roşia Montană. Guvernul a băgat proiectul la dospit într-un sertar şi-l va reactiva, la un moment dat, pe şest, atunci când mass-media va abate atenţia opiniei publice asupra vreunei alte chestiuni.

Nu am fost la Roşia Montană, nu cunosc în mod concret cazul şi nu doresc să exprim nicio opinie pro sau contra acestui subiect. Mi s-au părut, însă, exagerate şi exhibatoare aceste aşa-zise proteste contra drobului de sare. În mod simetric, o afacere în a cărei publicitate au fost băgate asemenea sume uriaşe de bani nu mi se pare a fi una tocmai cinstită.

În orice caz, bănuiesc că a aflat toată lumea că toţi aceşti propagandişti-agitatori, atât pro cât şi contra afacerii Roşia Montană, au băgat în buzunar, în câteva luni, mai mulţi bani decât ar fi încasat sutele (miile?) de potenţiali mineri de la exploatarea mineră, într-un an întreg.

De aceea cred că, privind retrospectiv, ipocrizie ar fi cuvântul care ar caracteriza cel mai bine această afacere.

Şi tot de aceea, aproape că m-a amuzat (dacă nu ar fi fost de plâns) să văd – ca o formă a aceleaşi ipocrizii – că unii dintre demonstranţii cei mai vocali contra acestui proiect al statului, exploatarea minieră Roşia Montană, sunt de fapt persoane care trăiesc din parazitarea instituţiilor culturale ale... statului.

Iată câteva exemple.

Printre cei mai făţarnici pot fi enumeraţi cele două persoane care alcătuiesc asociaţia/librăria/editura Jumătatea plină.

Aşa-zisa librărie, Jumătatea plină, îşi are sediul în interiorul Muzeului de Artă Contemporană, adică în Palatul Parlamentului. Într-o ţară normală, Curtea de conturi de mult ar fi verificat cum a obţinut Jumătatea Plină acest spaţiu, dacă a participat la o licitaţie cu minimum trei ofertanţi aşa cum e legal la o instituţie de stat şi cât plăteşte chirie lunar, dacă plăteşte vreo chirie. N