Încă din vară, principalii actori politici de la Bucureşti şi-au reamintit brusc că România se învecinează cu Republica Moldova, că Republica Moldova nu este o ţară oarecare, că acolo trăieşte o populaţie majoritar românească şi că această populaţie poate avea un rol deloc neglijabil în rezultatele alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale din cursul anului 2014.

Startul cursei pentru Basarabia l-a dat preşedintele Traian Băsescu. Era normal să fie aşa fiindcă, după cum bine ştim, domnia sa îşi datorează miraculoasa realegere preponderent plusului de voturi venite din afara României, mai cu seamă celor date de românii basarabeni. Aşa că la început de iulie, după o absenţă în capitala Moldovei de trei şi jumătate, dl. Băsescu a reidentificat pe hartă Chişinăul şi şi-a adus aminte că între România şi Republica Moldova există ceea ce chiar domnia-sa a numit un „parteneriat de sânge“.

Odată ajuns la Chişinău, preşedintele României a făcut tot felul de declaraţii avântate şi promisiuni greu de respectat care, poate că au sunat parţial bine acolo, care sigur au sunat bine şi în România unde, din câte se pare, există un consens în privinţa unei viitoare uniri cu Republica Moldova, dar nu au putut face niciun fel de plăcere nici oficialilor Uniunii Europene, şi nici conducătorilor de la Kremlin. Declaraţiile de atunci ale dlui Băsescu au fost repede puse în conjuncţie de comentatorii politici atât din România cât şi din Republica Moldova, dar şi de cei de la mari organisme de presă internaţionale, cu lansarea Mişcării Populare, noul partid prezidenţial pe cale de a se naşte, în fruntea căruia preşedintele României a avut grijă să-l plaseze în mod strategic pe dl. Eugen Tomac, politician incolor, fără proeminenţă, dar cu origini basarabene.

Cum Mişcarea Populară nu dă semne că va conta prea mult în opţiunile electorale ale românilor, iar dre