O ştire care m-a pus pe gânduri. Un japonez a dat în judecată maternitatea unde a venit pe lume. Se pare că respectivul a fost încurcat la naştere cu un alt copil. Aşa se face că a ajuns să crească într-o familie nevoiaşă. Acum a dat în judecată spitalul şi cere despăgubiri considerabile. Argumentul său? Familia sa naturală era una înstărită, deci încurcătura produsă de spital l-a privat de o bunăstare care i se cuvenea.
O observaţie generală, acum. Vorbim adesea despre "dileme morale". Acceptăm sau nu avortul? Animalele au sau nu au drepturi? Unele state trebuie să primească înapoi opere de artă care au fost luate cu secole în urmă, eventual înainte ca aceste state moderne să existe? Etc.
Este ceva artificial, suspectez, în această frecvenţă a referinţelor. Mulţi oameni au mai degrabă certitudini decât dileme morale. În fond, o dilemă presupune o ezitare, un balans al argumentului. Însă mulţi oameni - nu cred că mă exclud cu totul nici pe mine din această generalizare - lucrează mai degrabă cu certitudini. Avem, la limită, idei ferme, de nezdruncinat, cu privire la diverse subiecte. Chiar actul de a pune întrebări ni se pare uneori nelegitim.
De aceea filozofia morală este o ştiinţă care, pentru amatori, pare extrem de abrazivă, dacă nu cumva deplasată. Filozofii sunt înclinaţi să discute lucruri care, pentru mulţi, sunt de nediscutat. Uneori chiar imaginează situaţii improbabile cu scopul de a construi un argument. Naufragiaţii care flămânzesc într-o barcă în derivă - au aceştia dreptul să tragă la sorţi cine va fi mâncat pentru ca ceilalţi să supravieţuiască? Nu este genul de dilemă pe care mulţi dintre noi o pot contempla în linişte.
Din când în când este chiar realitatea aceea care ne pune în faţa unor dileme autentice, când certitudinile noastre sunt răscolite profund. Aceasta este senzaţia pe care am avut-o atunci când am aflat despre c
