Se apropie ziua nepotului meu şi mi-am început căutările întru descoperirea celui mai potrivit dar. Am spus “potrivit” pentru că sărmanul cadou nu trebuie să îl satisfacă numai pe sărmanul Horia, ci şi pe noi, ceilalţi sărmani.
Ca să fiu în consens cu mama lui, ar trebui să-i cumpăr micuţului ori ceva îmbrăcăminte, ori rechizite. Iar hainele ar trebui să fie musai cu un număr mai mari, “ca să fie bune şi la anu’!” Este exact genul de cadou care nu-i mişcă deloc pe cei mici, dar le mulţumeşte din cale-afară pe mămici: aşa-numitul “cadou practic”.
Pentru a nu ieşi din voia tatălui - care mi-e frate (mult) mai mic -, trebuie să mă abţin de la a cumpăra cadouri “nocive”: nimic dulce sau care să facă atingere la jocurile pe calculator! Poate că fratele meu este oleacă “old-fashion”, dar îl prefer unui tată iresponsabil, cum este cel al lui Victoraş.
Mai apare şi criteriul “subiectiv”, tradus în româneasca unitate de măsură “cât mă ţine punga”! Din păcate, dragostea mea faţă de Horia este invers proporţională cu posibilităţile financiare la acest final de an. Sunt de-a dreptul şocată de preţurile nesimţite pentru produsele destinate copiilor. Până şi cărţile cu poveşti, frumos ilustrate, pavează calea spre falimentul părinţilor! Nu mai vorbesc de jucăriile sofisticate şi hăinuţele “în trend”… Da, ştiu, există şi magazinul Bucur Obor, dar să ştiţi că nici acolo lucrurile nu sunt roz. Poate pe la tarabele adiacente.
În fine, dacă ar fi să ţin cont şi de ceea ce doreşte nepotul meu - până la urmă, subiectul central al acestor căutări! -, ar trebui să rătăcesc puţin prin ţara bine-cunoscutului Lego, care mi-a marcat intens ani buni din viaţă, pe când Victoraş însuşi era înscris pe lista dependenţilor de micuţele figurine de plastic. Cum însă nimic nu egalează bucuria de pe chipul unui copil, probabil Lego va fi decizia mea
