Mereu ne dorim ca ziua să se lungească măcar un pic pe lângă cele 24 de ore ale ei, dar poate că niciodată n-am regreta mai tare că nu e posibil decât în ultimele vreo 10 zile, care au fost fantastice, dar într-o succesiune infernală, (vorba titlului), de care aproape că n-am apucat să mă bucur îndeajuns, decât acum când aştern câteva rânduri într-un blog.
Cred într-un fel că îmi va fi la fel de greu precum celor care vor să facă un scurtmetraj şi se trezesc cu un lung sau eventual cu un serial. Cum sunt cam în urmă cu jurnalul electronic, am să încerc să-l rezum pe cel al unei luni noiembrie extrem de intense.
Pe întâi eram deja la Londra, când toată lumea purta în piept macul din respect pentru eroii din Primul Război, nu departe de Ritz, în spectaculoasa sală din clădirea BAFTA, unde scaunele au nume de regizori, în sala Prinţesa Ann sau în cea dedicată lui David Lean (părintele cinematografic al „Dr. Jivago“). Am văzut sau mai bine zis revăzut cu afişul nostru la intrare şi Bertolucci în preajmă: „Eu şi tu“, pe care pentru distribuitorii noştri europeni Macondo abia îl tradusesem, dar şi „Al treilea secret“, un englezesc din 1964, uşor naiv şi Hitchcock-ian, cu Stephen Boyd de al cărui farmec uitasem şi cu o Judi Dench extrem de tânără (care semăna cu Irina Velcescu din scurtul Iuliei Rugină: „Vineri în jur de 11“). Pe Dame Dench aveam s-o revăd două zile mai târziu în „Philomena“, prezentat cu succes la Veneţia şi deja direcţionat spre Oscaruri. „Beyond“ a fost un subiect tulburător al actriţei devenite realizatoare, Pernilla August.
Pe 2 a fost întâlnirea, chiar surpriză şi secretă, cu Mike Leigh, povestind despre „Secrete şi minciuni“ şi un pic despre viitoarea lui producţie, axată pe marele pictor Turner. În „Disco şi războiul atomic“ venit din Ţările Baltice, tocmai din Estonia, am regăsit multe din subterfugiile noastre de a