Apropierea alegerilor europene a adus în lumina reflectoarelor noii extremişti. Altfel, de aceştia opinia publică europeană pare să-şi amintească doar în preajma alegerilor europene, când constată că numărul reprezentanţilor lor în parlamentul european creşte. În rest, între două scrutine, îngrijorarea nu trece de nivelul faptului divers pe bătrânul nostru continent. Însă, de la o alegere la alta, neo-conservatorii şi neo-populiştii nu fac decât să se întărească. Şi cum nici la nivelul statelor politicienii naţionali nu par capabili - ori pur şi simplu nu vor - să reacţioneze, situaţia tinde să degenereze. Ceea ce acum un deceniu părea mai degrabă o tendinţă marginală tinde acum să devină o tendinţă grea.

Dar să fi fost vreodată extremismul o tendinţă marginală? La sfârşitul anilor '90, Europa încă mai putea reacţiona faţă de cooptarea extremistului Georg Heider la guvernare în Austria, dar după ascensiunea lui Pim Fortyn, de la începutul anilor 2000, în liberala Olandă, lucrurile au evoluat în favoarea celei mai mari toleranţe faţă de extremism. Ceea ce era considerat inacceptabil - rasismul, xenofobia, antisemitismul, homofobia - au devenit aşa zise "reacţii legitime". Discursul extremist s-a extins, luând forme diferite de la o ţară la alta. Toate acestea par să indice mai curând o tendinţă grea, dar ocultată cu grijă, pe care, fără scrupule, partidele-sistem au folosit-o atunci când aveau nevoie de o scuză sau de un aliat? Aşa s-a întâmplat cu Frontul Naţional în Franţa, încă de la mijlocul anilor '80 ai secolului trecut, folosit de Mitterand pentru a camufla trecerea socialiştilor francezi spre "social-democraţie". Iar situaţia s-a generalizat, chiar şi pe la noi PRM sau PPDD, fiind folosite pentru a speria "alegătorul mediu".

Între timp, dominaţia gândirii economice unice a pus ideologiile între paranteze. Lucrurile au avansat astfel încât stânga